Poate mira, ca fiind de fapt un moft, şi poate provoca aşadar cel mult zîmbete bătălia pe viaţă şi pe moarte, întîlnirea de-a dreptul tectonică dintre insistenţa americană şi rezistenţa, îndîrjirea europeană, în special franceză, în ceea ce priveşte aşa-numita „excepţie culturală“, care a dus, în iunie 2013, la o victorie à la Pyrrhus a părţii europene (franceze), aceasta reuşind să excludă, pînă una-alta, „cultura“ din negocierile istorice care ar urma să ducă la încheierea aşa-numitului Transatlantic Trade and Investment Partnership avînd ca obiect realizarea celei mai mari zone de liber schimb din lume, între UE şi SUA. Bătălia pentru supremaţie într-o lume aflată nu numai într-o criză negativă (de lipsă, de recesiune), ci şi într-o criză pozitivă, de creştere, de mutaţie, mai cu seamă prin apariţia unor noi centre şi zone de putere în fostele regiuni periferice, bătălie prin care Occidentul încearcă să se (re)unifice transatlantic pentru a-şi relansa dominaţia economică asupra unei lumi „multipolare“ tot mai „complexe“ şi mai complicate, această cruciadă, deci, de recucerire a lumii de către Occident duce, pentru moment, la înfruntarea dintre principalele două tradiţii intra-occidentale: cea „continentală“ şi cea americană.

Mirarea despre care vorbeam la început este de fapt aceea care însoţeşte întrebarea: de ce cultura? De ce nu se înţeleg, ba chiar sînt gata să se certe, să-şi întoarcă spatele, riscînd să gripeze o iniţiativă istorică şi chiar „istorială“, europenii şi americanii tocmai în ceea ce priveşte cultura? Dar despre ce cultură e vorba? Mai este aceasta cultură? O singură cultură? Una şi aceeaşi?

Două culturi ale culturii

„Cultura“ cu pricina, conceptul de cultură care face obiectul litigios al „excepţionalismului“ franco-european este el însuşi unul „excepţional“, dat fiind că priveşte creaţiile cinematografice, audiovizuale (ra