Pe vremea cînd mergeam la Cenaclul din Tei, oblăduit de George Țâra, nu stăteam numai – ca intelectualul de școală veche – în sala de creație, ci o ștergeam, după terminarea capodoperelor, pe terenul de fotbal. Erau multe ambiții și multe orgolii sportive pe acolo. Ce vreți, poeții joacă fotbal cu pasiune și sînt indiferenți ca niște bolovani la îndemnurile de intelectualitate și măiestrie sporită. Mi-aduc aminte pasiunea nebună cu care intram pe teren, hotărîți să rupem bășica și, dacă se putea, măcar un picior de poet orgolios.

Era prin '84 cînd, la sfîrșitul primăverii, echipei noastre i s-a adăugat Dan Cristea. Deși mic de statură, Dan era un bărbat frumos și, în ciuda celor patruzeci de ani, alerga pe teren ca un puștan. Ghinionul nostru a fost că echipa adversă era formată din puști care numai cu asta se ocupau și – culmea umilinței – aveau printre ei o fată în trening care dribla de mama focului. În fine, după ce s-a terminat cu umilința, am jonglat în fața porții, am centrat, am combinat, am exclamat, am declamat, am apărat. Fata o băga în ațe cu o dibăcie băiețească. Încet-încet, am intrat în vorbă. "Cine ești, ce faci, ce crezi, de unde ești?" Răspundea serios, dar era bîtă. Din vorbă-n vorbă, ne-a măsurat din cap pînă-n picioare. Ne-a zis ce vîrstă aveam, cu o precizie de doctor. "Tu ai treizeci, tu, douășapte, tu, treișunu." Rămăseserăm cu gura căscată.

Și numai ce vine junele-prim, Dan Cristea, cu vorbă rară și măsurată: "Mie cît îmi dai?". Fata stă o clipă, apoi zice: "Patrușunu". Dan s-a întunecat și i-a rămas zîmbetu-n gît. Îl ghicise. El era cel mai purisan.

Pe vremea cînd mergeam la Cenaclul din Tei, oblăduit de George Țâra, nu stăteam numai – ca intelectualul de școală veche – în sala de creație, ci o ștergeam, după terminarea capodoperelor, pe terenul de fotbal. Erau multe ambiții și multe orgolii sportive pe acolo. C