Istoria unei mari iubiri: Universitatea Cluj (Poveşti de pe vremea când cartea şi sportul făceau casă bună)
Sportul ca studenţie
"Fotbalul e aşa, o studenţie...", le spunea antrenorul Andrei Sepci jucătorilor de la Universitatea Cluj, în anii '60. Iar dacă definiţia lui nu era atotcuprinzătoare, asta - numai şi numai pentru că echipa lui „U" a fost mereu un club special: un club născut în 1919, din elanul tineresc al studenţilor români de după Marea Unire. O echipă cu legitimitate istorică. A dat, poate, în unele generaţii, mai mulţi intelectuali decât goluri în porţile adverse, luptând neîncetat pentru mândria românismului. O echipă care a luat drumul pribegiei, în 1940, după cedarea Ardealului, şi care a rămas unită în credinţa că frumosul oraş de pe Someş va reveni la România şi că ei, fotbaliştii îmbrăcaţi în alb şi negru, vor reintra pe stadionul din Parcul Central în uralele miilor de suporteri frenetici.
Când vorbeşti cu fostul mare jucător şi căpitan de echipă Remus Câmpeanu, rezumi întreaga istorie a Universităţii, de după revenirea din pribegie, până în ziua de azi. Sunt anii de juniorat ai fraţilor săi mai mari, sunt anii în care, copil fiind, visa din spatele porţii că va îmbrăca şi el, cândva, tricoul lui "U", sunt anii debutului său, în 1960, în echipa boemă a lui Zoli Ivansuc şi Felician Mureşan, apoi anii când "Gaudeamus"-ul se cânta de la tribuna studenţilor şi când întreg Clujul vibra când venea vorba de sportivii cu litera "U" pe piept. Remus Câmpeanu îşi aminteşte şi azi, cu însufleţire, despre vremurile în care, când înaintea meciurilor de fotbal se anunţau numele jucătorilor echipei Universităţii din Cluj, ele erau precedate de "doctor", "inginer" sau "profesor". Vremurile în care, la Cluj, cartea şi sportul făceau casă bună...
"Tot stadionul cânta «Gaudeamus»"
- Sunteţi
