Ne-am obişnuit în ultimii 24 de ani să răstălmăcim totul. Şi culmea, am avut pretenţia să credem că aceasta este normalitatea, că toată lumea e pe dos, doar noi suntem perfecţi! Cum altfel ai putea, om cu toate facultăţile mintale pe-acasă fiind, să fi fost de acord că nişte câini fără stăpân, dobitoace flămânde şi nedomesticite, fie ele chiar sterilizate pot fi lăsate libere pe străzi, printre copii, bătrâni, femei însărcinate, oameni?
Cu fiecare pas în care am crezut că libertatea proprie e mai presus decât semenul nostru ne-am apropiat de demenţa otrăvită pe care o trăim astăzi. Şi am excelat în această nebunie pentru că, după 1989 noi, românii n-am mai dorit lege. Ne amintea de comunism. Nu ne-am mai dorit ordine şi disciplină. Era doar pentru fraieri. Am avut tupeul să ne fălim cu lăcomia, degenerarea, urâtul şi murdăria din noi şi culmea să ne mai şi mirăm că Occidentul ne-a întors prea des spatele, iar după 2007 ne-a râs în nas şi ne-a bătut obrazul. Dar nu ne-am simţit până nu ne-a vorbit pe limba noastră, adică până când nu ne-a umilit. Atunci ne-am revoltat cât Europa. Cum adică îşi permite ea, Europa una ca asta?
În urmă cu aproximativ şapte ani un subiect ţinea firmamentul ardent al prime-time-ului.Un japonez fusese ucis de un câine.Tot în Bucureşti. Se întâmpla în anul de graţie 2006, când noi românii stăteam cu palmele întinse spre Europa, doar-doar vom intra şi noi în rând cu lumea.
La fel, tot soiul de personaje se lăudau ”domneşte” dar prosteşte că: ”mai bine creşti un câine decât un om, că omul nu ştie preţui, dar câinele nu te lasă”. Nu îşi puneau adepţii acestei teorii şi problema dacă la bătrâneţe câinii pe care i-au crescut pe post de fii vor munci să plătească asigurări sociale ori le vor aduce un pahar cu apă rece! Aşa am ajuns la altă demenţă: pentru un câine se cheltuieşte mai mult în adăposturile de stat decât cheltuieşte
