De cum am intrat în Sala Palatului, am avut senzaţia că publicul, magnific în toate serile de pînă acum, joacă în seara asta cu rezervele.

Bineînţeles că mă aşteptam să nu mai fie aglomeraţia din primele zile. Daniel Barenboim şi Radu Lupu sînt nume imense şi e greu de crezut că în acest Festival interesul stîrnit de ei va mai fi egalat - poate la Concertgebouw, poate la reprezentaţia cu J. Malkovich, poate la operă, la ”Otello”. Dar mă aşteptam ca Orchestre de Paris cu un program Berlioz – Britten – Saint Saens să nu adune aceeaşi participare ca Brenboim şi Radu Lupu cu un program în care aveam Enescu, Mozart şi Beethoven (vorbesc despre primele două seri, împreună). Ca să nu fiu înţeles greşit, mă grăbeesc să precizez că sala a fost, şi de această dată plină. Doar că oamenii, în general, erau alţii. Hainele erau mai de stradă, numărul celor care au intrat după începerea concertului şi li se părea normal să ridice rînduri în picioare pentru ca apoi să discute în şoaptă cu cei care le ocupaseră locurile a crescut, telefoanele mobile au sunat de cîteva ori, disciplina aplauzelor doar la momentele potrivite a fost mult mai puţin riguroasă, iar ţîşnirea în picioare a spectatorilor imediat ce încep să aplaude şi indiferent de ceea ce s-a întîmplat pe scenă a fost cvasigenerală. Pe scurt, numărul celor care nu respectă codul locului şi momentului a fost mult mai mare. Habar n-am dacă din neştiinţă sau din mitocănie, dar diferenţa dintre felul în care s-a comportat publicul în primele două zile şi cum s-a comportat acum era lesne vizibilă.

1.Concertul a început cu uvertura la ”Corsarul” de Berlioz. O bucată muzicală scurtă, de cîteva minute, adorabilă altfel. Berlioz are darul special de a stîrni imaginaţia ascultătorului. Poate că la nici un alt compozitor nu simt, de-odată, cum imaginaţia mea o ia razna. Sub muzica lui Berlioz, văd lumi exotice, colorate nepă