Câinii vagabonzi sunt produsul catastrofei urbane petrecute în oraşele României, vandalizate de „ctitoriile” comuniste.
Un copil de patru ani a fost ucis de un câine într-o parc bucureştean. După ce valul emoţional s-a spart de ecranele televizoarelor, s-au auzit cârcotaşi care au spus că de vină era copilul care se dusese la furat fier vechi. Apoi, fratele în vârstă de şase ani, că l-a abandonat. Apoi bunica, pentru că moţăia pe bancă în parc şi că nu i-a supravegheat suficient de vigilentă. Vinovaţi mai erau şi părinţii că de ce-şi lasă copiii cu bunica. Izolaţi şi paralizaţi de moarte sau de durere, aceştia nu s-au mai putut apăra. Nici nu prea puteau pentru că toţi au sărit să-i îmbrăţişeze, ca să apară în cadru şi să profite de emoţia publică, plângându-le la comandă pe umeri. Doar românul e crescut la şcoala telenovelelor!
Şeful Federaţiei de Fotbal le-a oferit chiar părinţilor, din propriul buzunar, un bilet de consolare la un meci important. Să se distreze şi ei, poate uită de copil. Fotografia băiatului a fost publicată peste tot, jurnaliştii spunând că e de interes public, şi a devenit imaginea unui nou produs comercial-politic. Sorin Oprescu, primarul cu reflexe întârziate care şi-a câştigat mandatul învingându-l pe buldogul partidului democrat şi promiţând rezolvarea problemei câinilor vagabonzi, a apărut cu lacrimi în ochi spunând că organizează un referendum referitor la eutanasierea acestora. O metodă bună de a eluda problema etică a unui sacrificiu de masă aruncând-o în cârca majorităţii.
Preşedintele, un supravieţuitor al acestor referendumuri, a dat lecţii de umanism, spunând că el ia câinii vagabonzi acasă, dar că acum e vorba despre viaţa unui copil şi că această problemă trebuie soluţionată cât mai repede. Dar vrea cu adevărat s-o rezolve cineva?
Suntem prizonierii trecutului care ne latră şi ne muş
