Nu s-a prea scris şi nu se prea vorbeşte despre Noaptea Albă a Galeriilor de anul acesta. De altfel, planează un plictis în legătură cu NAG, o indiferenţă neparticipativă şi uşor superioară faţă de „genul ăsta de evenimente”. Dacă NAG stârnise entuziasm iniţial, el pare acum să se topească lent într-un „mi se fâlfâie” general, mai mult sau mai puţin mărturisit în mediul artistic local. Nu subscriu. E într-adevăr de discutat în jurul formatului pe care îl are NAG de când a început în 2007, dacă e cel mai bun care s-ar putea găsi, dacă n-ar trebui poate să se transforme de la o ediţie la alta sau dacă e transferabil tel quel în alte oraşe decât Bucureşti (şi dacă această extindere, încercată la Cluj în 2011, e plauzibilă şi atrăgătoare). Dar motivul pentru care nu mă plictiseşte NAG ţine de faptul că evenimentul Suzanei Dan (Asociaţia Ephemair) e un mod mai puţin direct dar mai eficace decât talk-urile cu artişti, critici şi curatori de a reiniţia în fiecare an analiza lumii profesionale în care ne mişcăm.

O publicaţie scoasă cu ocazia Nopţii Albe a Galeriilor din 2010, un fel de ziar al evenimentului tipărit de galeria Recycle Nest, adresa nişte întrebări unora dintre „jucătorii de pe scena artei contemporane din România”. Răspunsurile anchetei sunt relevante şi pentru ce se întâmpla cu doar trei ani în urmă, şi pentru ce se întâmplă acum în 2013, şi pentru perspectiva pe care o oferă asupra ultimilor zece ani şi ceva de artă contemporană în România. Nu ne înşelăm observând cu toţii două secvenţe, primii 10 ani după 1989 şi următorii 10 după 2000. Matei Câlţia spunea în acea anchetă că ceea ce a apărut după 2000 sunt „trendul, moda, consumul”, fără a fi însoţite însă de „instituţii, de cercetare, de arhivare”, iar trendul a făcut să scadă drastic vârsta de debut a artiştilor emergenţi, cu zece ani faţă de anii ’80. Ceea ce e important pentru că nou apărute