Întrebaţi orice femeie din lumea asta ce trebuie să facă un bărbat ca să o cucerească. După o scurtă pauză de gândire, timp în care va cântări câteva zeci de variante (să îl placă mami sau să lupte pentru iubirea mea ca Mel Gibson în „Braveheart“?), femeia va răspunde, invariabil: „Să mă facă să râd“.
De la Bianca Drăguşanu până la Herta Müller, toate vor să râdă până le amorţesc obrăjorii. Probabil aşa a cucerit-o şi Quasimodo pe frumoasa Esmeralda. O fi fost el hâd ca dracu’, dar când o băga pe aia cu „De ce se trag clopotele? De sfoară“, se înmuia Esmeralda de râs mai ceva ca un bureţel într-o găleată cu apă.
Nici eu nu mă sustrag regnului femeiesc. Toată adolescenţa am visat la momentul acela siropos în care el se uită lung în ochii mei şi face o glumă atât de bună, încât îmi ţâşneşte sucul pe nas. Dacă asta nu-i dragoste, atunci nu ştiu ce ar putea fi.
Umor, iubire şi alte chestii profunde
Bineînţeles că aveam şi pretenţii. Umorul lui trebuia să fie o combinaţie subtilă între Mr. Bean, „Monty Python“ şi Woody Allen. Umor poa’ să aibă toată lumea, dar ca al meu ales, nimeni. Poate doar Hawkeye, din „M.A.S.H.“.
Toate bune şi frumoase, doar că Hawkeye al meu s-a lăsat aşteptat mult şi bine. Apoi s-a rătăcit de-a binelea şi a făcut cale-ntoarsă. În timpul ăsta, viaţa-cu-V-mare s-a gândit că ar fi cazul să-mi trântească nişte revelaţii despre umor, iubire şi alte chestii profunde. Spre exemplu:
Revelaţia Vieţii #1: Programatorii au un Jerry Seinfeld al lor.
Stă chiar în faţa mea şi face glume cu şi despre codul binar. Iar eu râd ca proasta. Singura mea legătură cu 0 şi 1 e butonul ăla mare de pe calculator pe care tre’ să-l apăs ca să se deschidă. Dar asta prea puţin contează. Ochii lui uriaşi de Bambi, cu gene kilometrice, abia se mai văd de la râs. E atât de adorabil, încât râd şi eu, numai ca să-i fac lui plăcere. Merge de
