Teoretic, un astfel de meci decisiv pe teren propriu trebuie jucat în doisprezece. Cei 11 din teren, plus publicul, care va face tot ce poate să ne ducă spre victorie. În tur, la Budapesta, s-a jucat în faţa tribunelor goale, ceea ce înseamnă că ungurii n-au avut decisivul om în plus.
La noi acasă al doisprezecelea jucător e cel mai pregătit. Stă bine cu moralul, şi-a luat bilet, chiar şi la bişniţă, şi are o motivaţie în plus cu Ungaria decât cu orice alt adversar. Dacă am fi avut meci cu Norvegia sau cu Elveţia, selecţionate comparabile valoric cu cea maghiară, ambiţiile tribunei n-ar fi fost atât de mari, în lipsa acestei vecinătăţi concurenţiale care dă mereu o dimensiune în plus confruntărilor România-Ungaria.
Nu la fel de bine stăm după gardul tribunei, adică pe teren. Aici nu-i sigur că suntem chiar 11, pentru că Piţurcă îşi asumă riscul de a alinia la start trei titulari care n-au mai jucat de câteva luni un meci cu miză. Marica, Torje şi Raţ vor asculta, aproape sigur, imnul de la centrul terenului. Ciprian s-a pregătit pe la Mogoşoaia cu prietenul Florentin Petre, Torje a stat mai mult pe telefoane cu impresarul Cristi Opria, iar Raţ, deşi s-au scurs deja trei etape în Anglia, n-a apucat să afle cum e să îmbraci tricoul lui West Ham în Premier League.
Riscurile unei asemenea distribuţii sunt imense, cu trei oameni care fizic nu sunt la nivelul celorlalţi. Se merge pe rutină, pe relaţii de joc, mai puţin pe prospeţime. Tocmai de aceea extrem de importante vor fi schimbările, pentru că e greu de crezut că Torje sau Marica duc mai mult de 60-70 de minute.
Marii antrenori trebuie să aibă şi esenţiala calitate de a simţi schimbările. Iar la acest capitol e mult mai important pe cine bagi decât pe cine scoţi. Şi mai ales să simţi momentul când trebuie să faci înlocuirea. Începem în opt oameni şi ceva, de acord cu asta, dar va trebu
