În parohia părintelui Arsenie
"Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul" (Luca 18.9).
Credeam, în marea mea orbire, până la întâlnirea cu duhul părintelui Arsenie, în 1996, la Prislop, că Sfinţii au trăit doar în primii ani ai creştinismului, iar minunile tot atunci se întâmplau. Noi, oamenii secolului 20-21, nu mai merităm să fim martori la minuni sau să fim contemporani cu sfinţi. Dar întâlnirea din 1996, din 14 septembrie, când am făcut primul drum la Prislop, fără să ştiu că este hramul Mânăstirii, m-a umplut de bucurie şi mi-a zdruncinat convingerile pesimiste. Tot cam în acea perioadă am citit şi o carte despre Preafericitul Ieremia Valahul (între timp a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea şi acum este Sfântul Ieremia Valahul) şi, o alta, despre Sfântul Anton de Padova, grabnic ajutător şi ale cărui daruri se revarsă necontenit peste cei care împlinesc novenele din zilele de marţi.
Gândul meu se întorcea mereu la anii dinainte de Marea Schismă, din 1054, când credinţa era una, nedivizată, şi auzind duminică de duminică, la liturghie, rugăciunea: "Să ne rugăm pentru Unirea Credinţelor", am început o novenă la Sfântul Anton, eu, ortodoxă, prin botez şi credinţă. Cererea mea la Sfântul Anton era să-mi dezvăluie când se vor uni credinţele, iar Biserica lui Hristos va fi doar una, aşa cum a fost înainte de 1054. Grea cerere şi, cumva, dincolo de viaţa mea şi a familiei mele. În timpul celor 9 săptămâni de novenă am făcut şi un drum la Prislop şi, îngenunchind la cruce, i-am mărturisit părintelui Arsenie rugăciunea mea către Sfântul Anton şi am cerut iertare că mă rog unui sfânt catolic.
Am încheiat novena după aproape două luni şi apoi am uitat de cererea mea. Până într-o noapte, când un vis tulburător m-a făcut să înţeleg că nicio rugăciune nu rămâne fără răspuns. Visul s-a produs spre dimineaţă şi a părut atât de real, în
