Nu ştiu cum se face, dar din cele peste 40 de campinguri de la vest de Viena, am nimerit taman la unul administrat de un român. Asta a şi fost şansa noastră, fiindcă, altfel, nu mai era loc nici să arunci un ac. Aşa, băiatu’ ăla simpatic de prin nordul Ardealului ne-a dat voie să montăm cortul chiar pe peluza de la intrare, mai ales că i-am promis că nu stăm decât o noapte. Şi aşa, din vorbă-n vorbă, el, dornic să afle ce mai e prin ţară, noi, nerăbdători să punem cortul, mai ales că parcă şi începuse o ploaie măruntă, uite că mai apare şi o familie din Estonia, aşa că, hai, nene, că acuşi se umple peluza de corturi, de se supără ăsta bătrânu’ pe mine, că vă las aici, pe gazon, şi-mi taie din salariu, hai, instalaţi-vă şi pe urmă veniţi la mine, pe terasă, la un şnaps. Şi aşa am aflat că lucrează împreună cu fratele lui la “neamţ” de vreo şase ani, că au ajuns amândoi oamenii de încredere ai patronului, că le-a dat o casă cu terasă şi grădină chiar acolo, în camping, să locuiască gratis, şi de mâncat mănâncă tot gratis, la restaurant, iar banii îi trimit în ţară, la fratele cel mare, că au afaceri în zootehnie, două ferme de vaci şi porci… Iar ei n-au mai fost în ţară de patru ani. Nu este niciunul însurat, iar aici în camping e treabă non-stop, zi şi noapte, vară şi iarnă, fiindcă au grijă tot anul de cele peste 60 de căsuţe şi rulote în care locuiesc aproape permanent “boşorogii” din Viena, care s-au săturat de zgomot, de stres, de lume, în general, şi preferă sălbăticia şi izolarea printre nămeţii de pe muntele ăsta…

Şi tot aşa am aflat de “coana Florica”. Păi, n-am fost la ea? Am fost! La păstrăvărie, doi kilometri pe râu în sus, până unde se termină drumu’ şi imposibil să n-o găsiţi, fiindcă ea e aici cu vreo patru ani înaintea noastră, o ştie toată lumea de pe valea asta, plus jumate din Viena… Era o dimineaţă subţirică de început de august, iar coana