Peste 30.000 de militari români au fost în misiune în Irak şi Afganistan. Potrivit datelor făcute publice de Ministerul Apărării Naţionale (MApN), 135 dintre aceştia s-au întors răniţi. 23 au murit. La începutul lunii septembrie, mai aveam 1.033 de militari în Afganistan.
Spre deosebire de alte ţări alături de care am mers în aceste misiuni, la noi nu a existat niciodată raportat un sindrom al stresului posttraumatic*. Mai mult, ca nicio altă ţară aliată, noi nu am avut nici măcar un diagnostic de stres posttraumatic. Această statistică albă a atras atenţia doctorului Paul Fink, fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, unul dintre cei mai buni specialişti din lume în domeniul stresului posttraumatic, care spune că este imposibil să nu existe cazuri de TSPT când vorbim despre 30.000 de militari trimişi în misiune în ultimul deceniu: „În mod cert, nu este posibil să nu existe niciun caz”.
Şi atunci unde este problema? A găsit România formula magică prin care trimite în teatrele de operaţii doar „oameni tari”, solizi din punct de vedere psihic, perfect pregătiţi să facă faţă unei traume? Sau este vorba despre o raportare în stil românesc?
În spatele acestei realităţi stă nu doar o pasare a responsabilităţii între psihologii militari şi psihiatri, dar şi o teamă a militarilor de a purta stigmatul unei „boli mintale” şi o teamă a Armatei că-şi va păta blazonul cu slăbiciuni omeneşti. După cum aveam să descoperim la finalul unei investigaţii care s-a întins de-a lungul unui an de zile, pentru a proteja o imagine (în) uniformă şi de teama că s-ar putea crea impresia că există şi la noi un sindrom al stresului posttraumatic (vezi Sindromul Golfului) care ar dezonora Armata română, am ajuns să dăm naştere unui alt fenomen: Sindromul NU. Conform experţilor români şi străini consultaţi de noi, Sindromul NU este chiar mai periculos pentru mi
