Orchestra din Paris, dirijată de Paavo Järvi, va interpreta vineri seară Simfonia nr. 1 de George Enescu şi Simfonia nr. 5 de Serghei Prokofiev, la Sala Mare a Palatului.
Simfonia nr.1, op. 13 de George Enescu. Unul dintre pasionaţii creaţiei marelui compozitor român, compozitorul Wilhelm Berger, sublinia: „Enescu îmi aminteşte aici tipologia simfonică proprie imaginativului Berlioz“. Este cea mai cunoscută simfonie enesciană, prezentată în primă audiţie la Paris, sub bagheta dirijorului Edouard Colonne, într-un program care conţinea, poate nu întâmplător, şi Simfonia fantastică de Hector Berlioz (21 ianuarie 1906).
Cariera acestei capodopere de tânăr compozitor român avea să cunoască destul de repede consacrarea, nu numai în ţara artistului, unde a dirijat-o chiar autorul, dar şi în alte centre europene (Amsterdam, Berlin) sau peste Ocean, în America, la New York (1911, sub bagheta lui Walter Damrosch). Lucrarea îi este dedicată italianului Alfredo Casella, coleg de generaţie şi de conservator la Paris, partener de muzică de cameră în formaţii de duo sau de trio cu George Enescu.
Denumită şi „Eroica enesciană“
Simfonia nr.1 a rămas, de-a lungul unei existenţe repertoriale de peste un secol, cea mai cunoscută partitură simfonică a compozitorului – fireşte, urmând celebrităţii celor două Rapsodii române.
De-a lungul celor trei mişcări ce alcătuiesc Simfonia, George Enescu realizează o impresionantă sinteză între drumurile moştenirilor romantice – Brahms, Wagner, Franck, Bruckner – şi nostalgia rememorărilor etosului muzical folcloric românesc. Denumirea ce i-a fost acordată de melomani, cea de „Eroica enesciană“, are în sine şi o referire simbolică la clasicitatea vie pe care George Enescu a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi, ca un fervent admirator al gândirii beethoveniene. Primei părţi, Assez vif et rythme, i se datorează elan
