„Visez la timpuri în care dacă spun că ţin cu Ungaria (sau cu România), răspunsul meu să nu însemne nici mai mult, nici mai puţin decît că ţin cu o echipă de fotbal.” – am scris în urmă cu o jumătate de an, după partida dintre Ungaria şi România. Aş fi fost un naiv de naiv dacă aş fi sperat că lucrurile se vor aşeza în şase luni, şi, totuşi, n-am putut să ascult fără o strîngere de inimă vestea că ultraşii se bat la Bucureşti.

În acelaşi timp mă întreb: oare de ce simt frisonul ăsta? În definitiv, se bat nişte oameni care se aseamănă mai mult decît cred, aş îndrăzni să spun chiar că în ocazii din acestea devin identici. Ce deosebeşte un ins care urlă şi a cărui faţă e deformat de ură de altul care urlă şi el şi faţa căruia e la fel de inuman? Numai şi numai steagurile pe care le flutură şi cuvintele pe care le împroşcă.

Ieri a fost vernisată la Bucureşti expoziţia ”Istorie la firul ierbii”. ”Expoziţia este o comemorare istorică a meciurilor dintre Ungaria şi România, evocând figurile marilor campioni fotbalişti, precum şi ideea de fair play şi întărirea sentimentului de competiţie, în spirit nobil, dintre cele două ţări. Istoria Ungariei şi a României este legată prin mii de punţi, precum şi istoria fotbalului maghiar şi românesc. Expoziţia aduce un tribut marilor fotbalişti campioni, care au umplut stadioane întregi la vremea lor în ambele ţări. Iuliu (Gyula) Barátky, Francisc Spielmann (Sárvári Ferenc), Iuliu (Gyula) Bodola erau fotbalişti apreciaţi care au evoluat în echipele naţionale ale ambelor ţări, fiind apreciaţi şi respectaţi atât de suporterii maghiari cât şi de cei români pentru performanţele lor sportive şi umane.” – spune textul din catalog, şi îi enumeră printre alţii şi pe Emeric Jenei şi pe László Bölöni. Măi băieţi, le-aş spune ultraşilor de toate culorile la o oră mai liniştită cînd îşi mai aerisesc identităţile, vedeţi că ungurii ăştia