Orchestra Operei Naţionale Bucureşti, dirijată de Keri-Lynn Wilson, susţine, în premieră vineri, spectacolul „Otello“ de Giuseppe Verdi, în regia Verei Nemirova şi scenografia Vioricăi Petrovici
Articol reealizat de Ligia Ardelean
Giuseppe Verdi (1813-1901) a dominat în epoca romantică teatrul liric italian, faima lui răspândindu-se în întreaga lume muzicală încă din timpul vieţii. A rămas totodată, până-n zilele noastre, cel mai popular compozitor al genului. Se distinge şi printr-o evoluţie a gândirii, a limbajului, a mijloacelor de expresie muzical-dramaturgică absolut impresionantă, unică în felul ei. Astfel, în plină wagnerită – de care fuseseră contaminaţi mulţi confraţi ai săi –, Verdi a ajuns să dea dramei muzicale wagneriene o replică specific italiană, prin ultimele sale capodopere, Otello şi Falstaff. Germanul Richard Wagner n-a fost pentru compozitorul italian un model de urmat, ci o provocare, un catalizator al propriilor resurse novatoare.
Otello (1887) a apărut la 15 ani distanţă de Aida, opera anterioară a lui Verdi. Este a doua sa creaţie cu subiect shakespearian (celelalte fiind Macbeth 1847 rev. 1865 şi Falstaff 1893) şi a beneficiat de o adaptare literară pe măsura muzicii. Compozitor el însuşi (cunoscut mai ales prin opera Mefistófele), libretist valoros de asemenea, Arrigo Boito a suprimat pentru Otello lui Verdi primul act al piesei originare, care conţine antecedentele dramei propriu-zise. A adăugat în schimb Credo-ul lui Iago şi Ave Maria Desdemonei – inexistente la Shakespeare –, dar care aveau să se impună (alături de ariile lui Otello, cântecul salciei, duetul de dragoste ş.a.) printre cele mai reprezentative pagini ale partiturii.
Verdi a ales iniţial titlul Iago, atât datorită complexităţii acestui personaj (care prin inteligenţa-i malefică determină şi exploatează totul în favoarea sa), cât şi pent
