Cand aveam 20 de ani, in Londra, protestul era singura modalitate in care puteam participa la procesul politic din tara noastra. Da, era la moda sa protestezi. Da, era vorba de socializare. Da, exista un element de pericol care ne dadea fiori. Dar ne documentam. Stiam despre ce vorbeam. Statul palestinian? Da. Invatamant gratuit? Sigur. Decesele adolescentilor negri in custodia politiei? Ne vedem acolo. Bombardarea Afganistanului? Categoric. Irak? Ne intalnim la 10 dimineata in fata la Costa Coffee Boutique.
Ne-am obosit picioarele plimbandu-ne pe bulevardele dintre Piccadilly si Oxford Street sa ajungem la mitingul din Trafalgar Square – strazile deschise din Westminster erau panourile noastre, pagina noastra de start si status update-ul nostru.
A functionat? Luna trecuta Marea Britanie a votat sa nu bombardeze Siria – era vorba de vointa poporului englez, exprimata prin Parlament.
Primul Ministru David Cameron a declarat cu amaraciune: „M-am prins.” Marsul a inceput cu 12 ani in urma. Dar acum a ajuns la destinatie.
Insa, in anii 90, cel mai mare dusman al nostru nu era Tony Blair sau John Major, era cinismul.
Era atitudinea masei sterile, cu opiniile lor inradacinate – in primul rand, ca un protest nu schimba nimic si, in al doilea rand, ca tinerii sunt prea prosti ca sa aiba o opinie informata.
Aceasta reactie, care este exprimata prin modul in care se reflecta in media protestele impotriva minei de aur de la Rosia Montana, este evidenta in Romania.
Cei de varsta mijlocie se plang ca tinerii nu pot articula o idee. Ca nu stiu ce vor. Nu vor o dezbatere. Vor doar sa loveasca caldaramul cu niste sticle de plastic umplute cu pietre.
Cele mai multe dintre informatiile lor vin din modul in care evenimentul este incadrat de presa. Daca prezentarea unui eveniment este proasta, oamenii vor crede ca evenimentul e o pro
