Refugii estivale (3)

Mamaia. Cred că în acel sfârşit de august al anului 1971 – stând io cu burta la soare şi prăjindu-mă sub supravegherea atentă a mamei, întins cât eram de lung pe un cearşaf având dedesubt nisipul ăl mai fin de pe tot litoralul românesc – m-am întrebat pentru prima oară, în timp ce răsfoiam plictisit un ghid turistic al judeţului Constanţa, de unde vine numele Mamaia, purtat de această mică staţiune, despre care în acea cărţulie se spunea orice, numai de ce-i zice aşa, nu…

În toamna aceluiaşi an, după începerea şcolii, aveam să aflu amănunte despre etimon, într-o pauză, chestionându-l pe regretatul meu profesor Ion Mărcuşanu, fie-i ţărâna uşoară! (cu care făceam istoria la „Liceul nr. 2”, cum se numea atunci Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” de azi şi unde eram elev de gimnaziu), care nu numai că mi-a relatat cu lux de amănunte etimologia respectivului substantiv propriu, ba, mai mult, după ce şi-a încheiat luxurianta povestire, mi-a dat ca temă de casă să o scriu până ora viitoare, sub forma unei compuneri, în rezumat, nu mai întinsă de o pagină şi jumătate. Avea nişte tehnici de persuasiune ceva de speriat, profu’ ăsta al meu! Noroc că fusesem numai ochi şi urechi la expozeul său şi reţinusem, cu mici excepţii nesemnificative, tot. Am încasat şi un nouar pe chestia asta, notă enormă, pe care domnul profesor o dădea cu mare zgârcenie. În pauză, m-a luat deoparte şi, în şoaptă şi cu o undă de îngrijorare în priviri, m-a întrebat dacă a mai citit cineva lucrarea-mi. I-am zis că nu şi atunci a zâmbit şugubăţ, uşurat, parcă, după care a rupt acea foaie dublă de caiet dictando, făcând-o mii-fărâme, pe care apoi le-a băgat în buzunar. Mi-a mai zis să nu fiu supă-rat că nu mi-o dă să mă umflu-n pene cu nota aia babană, dar că mare „parte” din ceea ce scrisesem eu acolo nu era „de bine” şi că „o să înţeleg io când o să mai cresc de ce” (!