Tânărul George Enescu e deseori invitat la Peleş: la masă cu Carol I, cu Elisabeta şi anturajul. Tot mai rotofeie şi tot mai puţin solicitată de soţ, Regina se dedă mondenei practici a Salonului. Vedete ale lumii literar-artistice de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea sunt convocate la Castel, puse să se exprime estetic sau să creeze; într-un cuvânt, se pomenesc achiziţionate de fantezista Elisabeta.
Printre aceste vedete se numără şi tânărul George Enescu, la începutul secolului al XX-lea o celebritate în lumea înaltă bucureşteană. Venind de la Paris în vacanţă, era musai să meargă la Peleş, să se manifeste în Salonul Reginei şi să ia masa cu tot alaiul. Ca şi Alecsandri, Enescu are repartizată o cameră, unde poate să clocească opere.
Elisabeta vedea în artist o cloşcă. Cloşca e pusă pe ouă în coteţ şi închisă acolo până când scoate pui.
Am greşi afirmând că lui G. Enescu îi displăceau aceste vacanţe la Peleş. Dimpotrivă, murea după ele. Ca toţi artiştii români, se topea la gândul că e în graţiile înaltei Curţi. Aşa cum se va vedea şi din relaţia cu Maruca Cantacuzino, o aristocrată capătă în ochii săi de bărbat proporţii mitice. Pentru plebeu, damele din înalta societate n-au vagin obişnuit. Ca atare, oricât de urâtă ar fi, o aristocrată e de preferat celei mai frumoase muieri mic-burgheze.
Că George Enescu murea să se cazeze la Peleş ne-o spune nu numai flerul la psihologii. Ne-o spun şi scrisorile sale către Nineta Duca, un fel de cutie poştală în care Maruca Cantacuzino îşi primea epistolele ca să n-o dibuie soţul gelos. În 1907, Enescu o întreabă pe Nineta, de la Paris: „Ce se spune despre mine la Curte?“ Tăcerea dinspre Castel îl nelinişteşte.
Scrie Ninetei: „N-am primit nici o veste de la Curte şi tot aştept. Şi dacă nu sunt în nici un fel invitat? Dacă sunt uitat, dacă sunt dispreţuit?“
C
