Zilele trecute, Facultatea de Matematică şi Informatică din Bucureşti a sărbătorit, cu un pic de anticipaţie, 150 de ani de la înfiinţarea „Şcolii superioare de ştiinţe“ (octombrie, 1863). Aşa cum a observat Liviu Papadima, faptul că s-au înfiinţat întîi „şcolile superioare“ (celei de ştiinţe i-a urmat, în noiembrie, cea de litere) şi abia apoi, un an mai tîrziu, universitatea care să le reunească, e un exemplu care infirmă teoria formelor fără fond: au existat, iată, şi cazuri de dezvoltare instituţională organică – or mai fi altele?

Sărbătoarea a avut două părţi distincte. Una festivă, în care profesorul Solomon Marcus a evocat – foarte subiectiv, cum altfel? – cei şaptezeci (!) de ani în care a fost martor al devenirii acestei instituţii, şi o alta, „sărbătorirea prin muncă“ i s-ar fi zis acum vreo treizeci de ani, o conferinţă ştiinţifică de trei zile.

Cuvîntul profesorului Marcus, rostit în faţa unui amfiteatru arhiplin cu foşti şi actuali profesori ai facultăţii veniţi, unii, din toate colţurile lumii, cu foşti şi actuali studenţi, s-a concentrat pe perioada deceniilor cinci şi şase ale secolului trecut, perioadă în care vorbitorul vedea o uluitoare schimbare de paradigmă în predarea şi, de fapt, înţelegerea matematicii superioare, preţuind enorm pătrunderea bourbakismului – înnoire care lega nesperat matematica românească de fluxul ideatic cel mai important al epocii, şi asta într-o perioadă care, la noi, numai una de deschidere şi sincronizare europeană nu era. Ca fost student al domniei sale, am fost foarte mirat, şi ca mine, mulţi colegi, de admiraţia pe care profesorul părea s-o arate faţă de un cerc de idei pe care nu-mi amintesc să le fi practicat cu adevărat în cursurile pe care le-a predat. A fost însă emoţionant şi foarte instructiv să vedem cum pune cineva cu o asemenea experienţă dinăuntru accentele, cum distribuie premi