Seara, târziu, ajung acasă și mă așez în pat. E liniște. Pentru că mă dor ochii îngrozitor, încerc să adorm fără să privesc ecranul laptopului, vizionând seriale. Culmea, la televizor am renunțat de multă vreme să mă uit de plăcere și, dacă nu aș fi obligat de munca mea, sunt sigur că nu aș deschide televizorul cu lunile.
Închid ochii. Am fost urmărit toată ziua de imaginea unui copil de patru ani, sfâșiat de câini. Pentru că știrile de genul ăsta îmi fac rău, mi-am dezvoltat obiceiul ăsta prost: nu pot să adorm decât uitându-mă la un film. Dar în seara asta mă dor ochii atât de tare! Mi-au lăcrimat azi și, dacă nu îi odihnesc, mâine vor fi roșii, la emisiune. Pun picături în ochi. E trecut de miezul nopții. Sunt prea obosit ca să nu adorm repede, îmi spun. Închid ochii.
Îl văd pe Robert, fiul meu, în vârstă de 7 ani. Dormea deja când am ajuns acasă, l-am sărutat pe frunte, i-am dat jos șosetele din picioare, l-am învelit și i-am stins lumina. Robert e un copil cuminte, în sensul că e liniștit. Nu face năzdrăvănii, ca ceilalți copii de vârsta lui. E destul de firav, nu prea curajos și se sperie foarte ușor. Ce-ar face Robert, dacă ar fi încolțit de câini? Ar țipa, cu siguranță, ar țipa, iar frica lui i-ar atrage pe câini. Apoi, îl văd îngrozit, mușcat întâi de un picior, căzând și înecat în lacrimi. Trântit, tăvălit de câinii acum mai mari decât el, apoi îi văd o mână sfâșiată, zbătându-se, urlând de durere, fără ca nimeni să-l audă. Eu îl văd, îl aud, alerg spre el, dar, Doamne!, nu pot să ajung acolo, să îl salvez. Țip, sar din pat, sunt transpirat, îmi vine să urlu, inspir adânc, repetat, pentru a-mi restabili pulsul. La dracu’! Adormisem și avusesem un coșmar. Stau pe marginea patului și, deși nu sunt un tip religios, îmi fac cruce. Ies pe hol, trec pe lângă camera Andreei, doarme dusă. Lui Robert îi văd fața, în lumina de la acvariu. O fi aflat că
