Într-o țară cu destin de chintă spartă (explicabil printr-o proastă plasare pe hartă) trăiau cândva doi bărbați de seamă, care păreau făcuți de aceeași mamă. Nu c-ar fi semănat la înfățișare, dar aveau amândoi gură mare. Unul, cu ochi spălăciți, ca de pește mort, construia fraze lungi, fără efort, iar în timp ce vorbea râdea des și clipea, se bâțâia și gesticula. Celălalt, cu figură teșită și nas borcănat, avea un aer de om mereu amuzat, puteai să-i spui că vine cea mai cumplită vijelie și tot îl vedeai strălucind de veselie.

Acești doi bărbați urmăriți de noroc făcură o formație de muzică rock. Fiind ușor caraghioși sau poate din alte cauze, erau răsplătiți frecvent cu aplauze. Din repertoriul lor cam trăznit, cam tâmpit, pentru unii nou, pentru alții învechit, un cântec deveni peste noapte hit. Era un cântec în care cei doi, albi ca varul, îl evocau pe Popeye Marinarul. Așa norocoși cum erau primiseră mereu lovituri peste bot de la acest personaj care îi urmărea peste tot. În versuri bine ticluite își vărsau amarul, acuzându-l de toate relele lumii pe Popeye Marinarul:

„Dacă întunericul nu e lumină/ Numai Popeye Marinarul e de vină./ Dacă nu suntem destul de deștepți,/ Dacă în fața lui Felix Motanul stăm drepți,/ Dacă Vestul ne privește mirat,/ Doar marinarul e vinovat./ Dacă pensiile scad, iar prețurile cresc,/ Dacă într-o lucrare de doctorat/ Se descoperă un plagiat,/ Dacă aerul devine irespirabil,/ Numai Popey e responsabil./ Dacă la frumoasa lui blondă n-avem succes,/ Dacă prietenii ne sunt arestați prea des,/ Dacă mulți oameni politici fac trotuarul,/ De vină e numai Popeye Marinarul./ Dacă un fost prim-ministru,/ A recurs la un gest sinistru,/ Dacă pe plaja din Miami/ Năvălește un tsunami,/ Dacă în urma unui referendum/ Se ajunge la un diferendum/ Și se constată ce greșit s-a numărat/ Numai Popeye Marinarul e vinovat.“

Agitatul și zâmbitorul fe