de N. I. DOBRA
06 septembrie 2013 00:31
23 vizualizari
A-A+ Probabil că aceia care-l iubesc pe Caragiale ţin minte celebra replică a lui Tache Farfuridi, din scena a VI-a a piesei "O scrisoare pierdută", cu ecouri până în zilele noastre: "(...) Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu, trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi. De aceea, eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători".
Parafrazându-l, aş spune - chiar dacă pe unii îi voi irita: nu-mi place dictatura de niciun fel, dar îi admir pe dictatori. Vreţi exemple şi argumente, vă ofer doar câteva, şi nu mă întorc în Antichitate.
Napoleon Bonaparte (1769-1821) a făcut ordine în Franţa după Revoluţia de la 1789 şi haosul din timpul Directoratului şi Consulatului. Un corsican amărât, pe care îl aştepta o carieră militară oarecare, a ajuns împărat, a făcut cu Europa ce-a vrut el, dar a modernizat-o, unele dintre legile lui fiind valabile şi azi. Câţi oameni au murit în nenumăratele - şi, uneori, inutilele - lui războaie, nu mai contează. Francezii, şi nu numai ei, îl venerează.
Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Bahamaonde Franco (1892-1975) şi-a început cariera militară în războiul cu Marocul, ca sublocotenent, şi-a ajuns "generalisim" în Spania, câştigând războiul civil împotriva comuniştilor, păstrând ţara în neutralitate în timpul războiului mondial, reuşind să-i tempereze pe separatişti şi, culmea, spre sfârşitul vieţii, cedând puterea actualului rege, Juan Carlos de Bourbon, nepotul lui Alfonso al XIII-lea şi moştenitor al tronului.
Saddam Hussein a rămas orfan la nouă luni şi-a fost crescut în familia unui unchi, într-o ţară, Irak, mereu zdruncinată de lupte intestine, dar şi cu vecinii din Iran, Kuweit. Devenit preşedinte în 1979, a încer
