La 19 august s-au împlinit 132 de ani de la naşterea marelui muzician român George Enescu. S-ar fi cuvenit poate să scriem mai mult atunci, dar iată că timpul şi-a învârtit acele şi am ajuns în septembrie. Acel septembrie trist în care maestrul a hotărât să plece în exil. Un exil din care n-avea să mai revină nicicând, deşi sufletul lui tânjea după România şi după sunetele ei.

Pe 6 septembrie 1946, George Enescu – „Prinţul Viorii” – şi soţia lui, Prinţesa Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu (născută Rosetti-Tescanu), plecau definitiv din România. Noul regim ce abia începea să se instaleze începuse deja să le constrângă (şi să le restrângă) existenţa. Fuga lor a îmbrăcat, în aceste condiţii, trăsăturile unui adevărat complot, pus la cale, încă din 1945, de Yehudi Menuhin. Pentru a înşela vigilenţa regimului, genialul elev al lui Enescu a aranjat un turneu de concerte, care urma să înceapă în Franţa şi apoi să treacă Oceanul. Dar, pentru a obţine dreptul de a susţine aceste spectacole, Enescu a trebuit să fie prezent pe o altă scenă de concert, cea a Moscovei. Aşa se face că, înainte de fuga în America, el şi-a interpretat inegalabila-i muzică în chiar inima fierbine a „duşmanului”, URSS. Între timp, cât de discret a putut, Prinţesa a vândut o parte dintre mobile, bijuterii, tablouri, pentru a strânge banii cu care să poată supravieţui în străinătate până când... până când s-ar fi întors lucrurile pe pământul României (nimeni nu ştia atunci că n-avea să treacă decât un an până când însuşi Regele Mihai va fi nevoit să apuce calea exilului).

Dar să revenim la acea zi de 6 septembrie 1946. Enescu şi Maruca şi-au făcut bagajele – nici prea multe, nici prea puţine, să nu bată la ochi –, au încărcat câteva cufere cu haine, cărţi, partituri... Vioara – nelipsita vioară! S-au îndreptat către Constanţa, acolo unde îi aştepta vaporul, cu cuşeta pregătită, ca să pornească