De pază la îngeri şi chipuri de sfinţi
- Pe părintele Caliopi îl găseşti făcând mereu ceva. Lucrează temeinic, pe îndelete, fără să se uite la ceas. Lucrează ca orice iconar adevărat, cu eternitatea. Grăbit devine doar când îl chemi să-ţi dea o mână de ajutor. Nu refuză nicio comandă, gata oricând să picteze un iconostas sau o cupolă de biserică, pentru a se retrage, apoi, liniştit, în colţul său de rugăciune de la Orlat - un schit cald şi primitor, aruncat dumnezeieşte la marginea pădurii Cândrel, dincolo de Mărginimea Sibiului şi pajiştile idilice din preajmă -
Dacă nu l-ai cunoaşte mai bine, ai zice că părintele Caliopi e un monah neobişnuit, fără linişte şi astâmpăr. Mereu e în mişcare. Citeşte, se bucură de armoniile muzicii psaltice sau pictează, căutându-şi în permanenţă locul, fie la vernisajul unei importante expoziţii bucureştene, fie departe de lume, în refugiul unei colibe de sihastru din Munţii Rarău, unde obişnuieşte să se roage aşa cum ştie el mai bine - în linii suave şi nuanţe de culori. Cu vârful penelului înmuiat în vopseluri, mângâie toată ziua figuri de îngeri şi sfinţi. Atâta face, doar mângâie şi scoate la lumină gesturi, chipuri şi înfăţişări, fără a avea vreo clipă pretenţia de a fi creator sau artist plastic. El e numai slujitor şi paznic la icoane. E trezorier al unor chipuri senine şi transfigurate de bunătate, asemenea marilor duhovnici şi monahi, pe care părintele a avut privilegiul de a-i cunoaşte de aproape: Cleopa, Paisie, Sofian, Stăniloae, Anania, Visarion.
Miracolul vindecării, la icoana Maicii Domnului de la Nicula
În chilia lui ca o găoace, de la Orlat, părintele se bucură în fiecare zi şi se minunează de tot ce vede. Se bucură ca un copil, ca un om născut a doua oară, aşa cum s-a şi întâmplat la modul cel mai concret după 1990, când a supravieţuit unui accident groaznic de maşină,
