Să evoc tot ceea ce a făcut Mihai Oroveanu ar fi mult prea greu şi ar deveni fastidios prin stufoşenie. A fost un făuritor, un iniţiator, un promoter. De toate realizările sale vor vorbi alţii şi va scrie istoria. Eu îl voi descrie aşa cum l-am cunoscut şi aşa cum ne-am apropiat, prin afinităţi elective.

Era un om stăpînit de spiritul de colecţionar, de la opere de artă la tunuri (piese miniaturale ca şi mărimi naturale), la fotografii şi... prieteni. Avea prieteni peste tot, în toate domeniile de activitate şi de toate vîrstele, de la miniştri şi academicieni la cloşari. Cu toţi se înţelegea şi găsea subiecte potrivite cu preocupările şi profesia fiecăruia.

Provenea dintr-o veche familie de boieri olteni, dar niciodată nu a făcut paradă de sorgintea sa cu numele trecut în Arhondologia Valahiei. Sub aspectul său de colos, de Maciste, fost jucător de rugby care ar fi putut înspăimînta pe oricine nu-l cunoştea, se ascundea un om sensibil, delicat, manierat şi uneori chiar timid. Pe linie maternă, era nepot al sculptorului Ion Jalea, de la care moştenise întreaga arhivă documentară (din care plănuiam împreună o editare a materialelor legate de Războiul cel Mare, unde artistul îşi pierduse un braţ şi primise o scrisoare de mîngîiere de la Regina Maria). Era cu cîţiva ani mai mare ca mine. Absolvise, în 1970, aceeaşi secţie la care studiam şi eu, Istoria şi Teoria Artei de la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu“. Dar încă din acea vreme devenise celebru prin lucrarea de diplomăConsideraţii asupra statuarei funerare din Cimitirul Şerban Vodă, Bucureşti, în care împletise comentariul doct cu ilustraţia de o mare calitate artistică, realizată de el însuşi, fiind de pe atunci un fotograf talentat şi inspirat.

Pentru noi, încă prea cruzi şi temători a umbla prin cimitire, acea teză era un pisc greu de atins. Între timp, cimitiru