Primele referinţe istorice cu privire la modificarea imaginilor cu ajutorul unor „lentile simple sub formă de menisc“ apar în hieroglifele egiptene din secolul V î.H. În Roma antică (secolul I d.H.), Seneca, tutorele împăratului Nero, notează că, folosind un glob sau un pahar cu apă, literele scrisorilor apar mai mari şi astfel mai uşor de citit. De altfel, Nero folosea un smarald special şlefuit pentru a urmări luptele gladiatorilor. Cuvântul lentilă provine din latinescul „lentil“ (linte), datorită formei biconvexe pe care o au ambele. Menţiuni despre folosirea lentilelor convexe apar şi în scrierea lui Alhazen, „Cartea opticii“ (1021). Traducerea acesteia din arabă în latină a condus probabil la fabricarea primei perechi de ochelari în Italia secolului al XIII-lea. Teorii despre optică sunt formulate şi de călugărul englez stabilit la Paris, Roger Bacon, în cartea sa „Opus Majus“ (1266), în care explică principiile folosirii lentilelor pentru corectarea vederii. Acesta este inspirat de Robert Grosseteste şi de cartea sa „De iride“ (Despre curcubeu), în care sunt explicate principiile refracţiei luminii. Se pare că vikingii foloseau lentile confecţionate din cuarţ pentru a mări dimensiunile obiectelor pe care le priveau. Primele referinţe despre ochelarii de soare, cu bucăţi plate de cuarţ fumuriu, apar în China secolului al XII-lea. Deşi nu corectează vederea, aceştia măresc acuitatea vizuală prin protecţia împotriva soarelui şi limitarea câmpului vizual. În mod similar, inuiţii foloseau ochelari protectori împotriva zăpezii. Termenul „ochelari de soare“ apare însă în secolul XX.

Inventatorii ochelarilor

Există controverse cu privire la inventatorul ochelarilor. Cu toate acestea, istoricii sunt de acord într-o privinţă: prima pereche de ochelari a apărut în Italia secolului al XIII-lea. Istoricul american Edward Rosen vorbeşte în lucrări