- Scrisori de la cititori -

Viaţa merge înainte

Era una dintre acele zile superbe de vară, la mij­locul lui Cuptor. Soarele ardea sus pe cer şi nimic nu anunţa "furtuna" ce avea să se abată asupra sufle­tului meu tâ­năr. Aveam doar 23 de ani. Mă aflam la Cluj, pentru ceea ce credeam eu a fi un banal control medi­cal. Mă simţeam destul de bine fizic şi psihic. Şi to­tuşi... Tocmai s-a în­tâm­plat! Mica mea lume calmă şi mulţu­mi­tă de sine era pe punctul de a se schimba pentru totdea­una. Primisem o veste în­gro­zitoa­re: boala recidivase, nece­si­tând de ur­genţă o nouă inter­venţie chirur­gicală. "Asta e!", mi-am spus şi am încercat să intru în sala de opera­ţii cât mai cal­mă, deşi sufletul îmi spunea că ceva nu va mai fi aşa ca până atunci. Şi aşa a fost! Verdic­tul medicilor du­pă ope­raţie a fost că nu voi mai merge niciodată, de­oarece pi­ciorul drept era paralizat. Atârna pe lân­gă mine ca o pă­puşă neînsu­fleţită, neavând cine s-o mâ­nuiască. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nu mi se putea în­tâmpla toc­mai mie! De ce? Oare m-a pedepsit Dumne­zeu pentru nu ştiu ce păcat? Oare m-a uitat de tot? Nu se putea să fie ade­vă­rat. Şi totuşi, aceasta era realitatea: eram para­lizată la piciorul drept. Şi nu mai era cale de întoarcere. În acel moment, am simţit că se prăbuşeşte pământul sub mine şi că furia faţă de medici, viaţă, faţă de mama şi chiar faţă de Dumnezeu nu avea margini. Singura ex­plicaţie pe care o aveam era că Atotputernicul mă pe­dep­sise pentru necredinţa şi trufia mea faţă de El.

A fost foarte greu să-mi revin din şocul primit. A du­rat ceva timp, poate săptămâni, poate chiar luni de zile, dar am reuşit, hotărând să nu mă las înfrântă. Începu­sem să întrevăd luminiţa de la capătul tu­ne­lu­lui. Mi-am spus că trebuie să-mi asum respon­sabi­litatea deplină asu­pra vieţii mele, precum şi asupra comporta­mentului meu. Cu aj