Preferată de nume mari precum Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici, staţiunea Sângeorz Băi, noua provocare a Campaniei ”125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă”, este vizitată şi preferată de cei care îşi caută sănătatea în locuri pitoreşti, unde căsuţele ţărăneşti răsfirate pe dealuri aduc aminte de satul bunicilor.

Deşi la prima vedere ai spune că Sângeorz Băi nu îşi merită statutul de oraş şi nici chiar de staţiune balneo-climaterică, tocmai casele ţărăneşti, drumurile de pământ, pădurile care se înalţă semeţe sau turmele de mioare care nu se sfiesc să parcurgă străzile din oraş îi atrag pe cei care vor să se trateze nu într-un complex modern, ci în mijlocul naturii.

Staţiunea-oraş este situată la nu mai mult de 40 de minute de municipiul Bistriţa. De reţinut, pentru şoferi: printre dezavanatajele întregii zone se numără şi drumul, DN 17D, care nu a mai fost reabilitat de ani buni, iar acest lucru se simte.

Localitatea este atestată documentar încă din anul 1241, însă abia în 1770 Sângeorz Băi figurează pe harta Imperiului Austro-Ungar ca o locaţie unde apele minerale fac minuni. Proprietăţile lor curative au atras turiştii încă din 1800, în anul 1839 autorităţile din Sângeorz Băi raportând primii turişti 500 la număr, care se cazau la localnici. 40 de ani mai târziu numărul turiştilor se dublează, ajungând la 1.000.

Încă din 1860, apele de aici puteau fi folosite pentru consum, dar şi pentru scăldat, apa fiind încălzită cu ajutorul pietrelor încinse sau cu bucăţi de fier înroşit aruncate în căzile cu apă minerală. Comuna Sângeorz apelează chiar la un împrumut de la Fondul Grăniceresc din Năsăud, în valoare de 4.000 de florini, pentru achiziţionarea unui cazan cu aburi.

În 1880, societatea pe acţiuni „Hebe” ia în arendă apele minerale din zonă, pe o perioadă de 30 de