Dacă Revoluţia Franceză a distrus Imperiul German este pentru că acesta din urmă era muribund. „Nu ucizi oraşele şi regatele decât dacă ele sunt sortite să moară”, ne spune Victor Hugo în „Scrisoarea a XXIII-a” din cartea sa, Rinul. Patriot şi universalist în sensul revoluţionar, el nu înţelege că revendicarea unor graniţe naturale nu poate decât să alimenteze, într-un mod primejdios, naţionalismele.

Francezii vor rămâne veşnic neconsolaţi pentru pierderea Renaniei. Atunci când vizitează regiunea, Victor Hugo pare să ignore ameninţarea crizei. El reia, ca pe o evidenţă, dreptul Franţei la graniţele sale naturale. „Geografia va da malul stâng Franţei”, spune Victor Hugo. Istoria a reunit cele două maluri, pentru Carol cel Mare şi Napoleon. „Tot acest mal al Rinului ne iubeşte, aproape că ne aşteaptă”, adaugă scriitorul. Fiul generalului Hugo cântărise, totuşi, în anii 1811-1812, ura poporului spaniol împotriva ocupanţilor francezi şi întrevăzuse ceea ce avea să devină, ulterior, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele…

În 1840, Victor Hugo vede un vid politic în această Renanie care nu aparţinea nici Prusiei, nici Austriei, nici marilor duci decorativi: vulturul francez, asemeni unui punct negru, revine la orizont. Noi ştim că profeţia lui nu s-a îndeplinit, că Franţa n-a recăpătat Rinul. Treizeci de ani mai târziu, ea pierdea chiar Alsacia şi Lorena.

În discursul său de deschidere la Congresul de Pace de la Paris, în 21 august 1849, scriitorul a trebuit să-şi facă „mea culpa”. „Ne-am întărit împotriva unei primejdii himerice, ne-am întors privirile dinspre partea în care nu exista niciun punct negru, am prevăzut războaie care nu veneau şi n-am perceput revoluţiile care îşi făceau apariţia.” Dar, pe 2 august 1870, el declară din nou: „doresc Rinul pentru Franţa…”

Problema graniţelor naturale se află în miezul relaţiilor franco-germane şi