Dar, desi ne-o facem cu mana noastra, si guvernati, si guvernanti, ne luam de fiecare data cu mainile de cap si, in loc sa schimbam ce e de schimbat, punem de-o vaicareala generala in piata publica dupa care uitam ce ni s-a intamplat si o luam de la capat cu nenorocirile.
Rosia Montana, Poieni, Baia Mare, minele hunedorene, exploatatiile agricole, majoritatea sectoarelor productive de stat... nu sunt de azi, de ieri, ci de 24 ani falimentare. Au trait din subventii guvernamentale, chiar daca materia prima, in cazul nostru, metalele pretioase, nu costa nimic altceva decat pretul mainii de lucru si al utilajelor. Nefiind noi insine in stare sa ne organizam, sa ne dotam cu ce ne trebuie ca sa fim eficienti si nelasandu-i nici pe cei ce se pricep, s-a ajuns in situatia actuala ingrata de a fi concesionate pe te miri ce si mai nimic.
Contribuabilii au tacut, dar tacerea n-a fost de aur
In aceiasi aproape 24 ani, contribuabilii au tacut malc atunci cand, in loc sa li se foloseasca banutii comuni pentru dezvoltare durabila, pentru educatie, sanatate, drumuri..., au acceptat sa prelungeasca agonia celor ce se obisnuisera sa apeleze la marinimia statului. Ba sa faca si averi. Infricosati de protestele amenintatoare ale ortacilor, guvernatii au tot injectat subventii in sectoare neperformante, facandu-se ca nu vad deprofesionalizarea corpului tehnic si perfectionarea unei smecherii nationale de extorcare a banilor publici.
Sunt convins ca diriguitorii nostri au luat de la inceput in consideratie principiul liberal antebelic, "prin noi insine", adica sa gaseasca ori sa configureze o intreprindere romaneasca, sa o doteze cu cele trebuitoare si sa treaca la exploatarea pretioaselor zacaminte. Din pacate, amatorii autohtoni si-au mancat lefteria, vorba lui Creanga, nimeni nemaiavand incredere in promisiunile lor.
Hot cu hot
