Adrian Iorgulescu, preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, îşi aminteşte despre cum era Festivalul „Enescu“ pe vremea dictaturii, dar dezvăluie şi culisele organizării ediţiei din 2007, atunci când a fost ministrul Culturii.

Compozitorul-politician Adrian Iorgulescu este unul dintre românii care ştiu cel mai bine istoricul Festivalului „George Enescu“. Este un fin cunoscător al muzicii enesciene. În calităţile oficiale de ministru al Culturii (2005-2008) şi de preşedinte al uniunii de creaţie specializate, el s-a implicat şi în organizarea câtorva ediţii de Enescu, aşadar are o viziune din interiorul evenimentului. Iorgulescu îşi aminteşte, într-un interviu, de tinereţea petrecută în sumbrii ani ai dictaturii comuniste, despre cum s-a confruntat cu poliţia călare pentru a asista la un concert de la Ateneu al lui Sviatoslav Richter, punctând ce însemna muzica şi cultura în ani de restrişte, altfel trişti şi cenuşii, şi ce mai înseamnă acum, în vremuri democratice. Compozitorul Iorgulescu selectează pentru cititor o listă a momentelor „de top“ ale acestei ediţii, dar face şi o pledoarie pro domo pentru execuţia unei noi lucrări proprii, „Kaleydoscope“, interpretată în primă audiţie absolută.

Doinel Tronaru: Ce înseamnă pentru dumneavoastră, ca personaj public implicat pe toate planurile în viaţa muzicală (compozitor, preşedinte de uniune de creaţie etc.), manifestarea bienală a Festivalului „Enescu“? Simţiţi vreo diferenţă între anii când are loc Festivalul şi cei în care nu?

Emblematic şi fastuos, Festivalul Internaţional „George Enescu“ reprezintă cea mai prestigioasă manifestare dedicată domeniului sonor din România. Înseamnă totodată, un real brand de ţară, având o incontestabilă rezonanţă europeană şi mondială. Încă de la debutul său, principalele obiective ale evenimentului rezidă în a face cunoscute întregii lumi opusurile enesci