Este muzica un act etic? Nu ştiu ce să răspund la această întrebare tare, dar dacă este, atunci simfoniile din programul ales azi de Orchestre de Paris (prima de Enescu şi a cincea de Prokofiev), merită discutate împreună din acest punct de vedere.

1.De altfel, cred că e singura reflecţie interesantă după această seară, în care Orchestre de Paris nu a strălucit deloc şi s-a mărginit să facă exact ce ştie mai bine să facă – adică să redea muzica la primul ei nivel, de plasticitate şi senzorialitate. Ca să fiu corect, precizez că am stat în acelaşi loc ca şi aseară - loc pe care îl bănuiesc de ”surzenie”, împreună cu altele multe în această inadecvată sală a Palatului. Paavo Jarvi, unul dintre favoriţii mei, aşa cum am spus ieri, a fost el însuşi, dar mi s-a părut că nu a putut să îşi însufleţească orchestra. La Paavo Jarvi mi-a plăcut mereu faptul că e un dirijor fără emfază, fără gesturi teatrale, fără ”dans” pe podium şi că muzica pe care o face este precisă, calculată, totuşi nu lipsită de căldură şi autenticitate. Nu surprinde niciodată cu lecturi neaşteptate şi cu totul nou-revelatoare din partiturile pe care le dirijează (cum o făceau Celibidache şi Bernstein ori cum o fac şi astăzi Barenboim şi Dudamel, ca să dau exemple de dirijori din generaţii diferite), dar este un dirijor care îşi înţelege foarte bine menirea. Nu dirijorul e spectacolul, ci muzica pe care o face împreună cu orchestra. Apoi, îmi place Paavo Jarvi şi pentru că înţelege imediat specificul orchestrelor cu care lucrează şi îl respectă. Nu îşi propune să ducă orchestra acolo unde vrea el, ci o lasă să fie ea însăşi şi preferă să intre cu ea într-un parteneriat muzical care să servească partitura.

2.Simfonia 1 de Enescu este, după toate criteriile, muzică franceză. Anul compoziţiei şi premierei, 1905, îl găseşte pe Enescu deplin imersat în mrejele muzicii franceze – studiile cu Massen