Am mai spus şi am mai scris, cred, că singurul lux pe care mi-l mai îngădui acum, pe povîrnişul unei vieţi în care am trudit ca prostul (mult mai cîştigat eram dacă mă apucam de furat, ca alţi tovarăşi de condei, mulţi milionari în euro, fără să le fi luat cineva dreptul de a se fuduli drept lideri de opinie), rămîne călătoria de cunoaştere, peste hotare, de două ori pe an – în vacanţa de vară şi în vacanţa de iarnă.

Nu există satisfacţie mai mare pentru un rob al cărţii decît cea de a vedea cu ochii lui locurile despre care a citit de-a lungul vieţii.

Ştiam pe de rost zbuciumata istorie a Bizanţului.

Pînă n-am văzut cu ochii mei Zidul lui Teodosiu, de la Istanbul, n-am înţeles războiul nesfîrşit dintre barbarii atraşi în întunericul lor sălbăticiei lor de luminile strălucitoare ale Constantinopolului şi locuitorii Bizanţului, îndîrjiţi să nu-i lase să dea năvală.

Sub tăria acestei convingeri mi-e imposibil să-mi concep aşa-zisul concediu ca un timp al statului cu burta la soare şi, mai ales, cu burta la all inclusive.

Pe vremuri, cînd eram mai tînăr, am fost şi eu, ca tot mic-burghezul, într-un concediu la Mare.

După prima zi, am simţit că urlu de plictiseală.

Potrivit planului meu de mers la faţa locului, timp de 10 zile, în august al acestei veri, am cutreierat Normandia.

Vizitasem, în treacăt doar, cu vreo cîţiva ani în urmă, Plajele Marii Debarcări, şi acum voiam să le inspectez minuţios, gospodăreşte.

Timp de zece zile, cît a durat aşa-zisul meu concediu în Normandia, am muncit ca un rob.

Mă sculam de dimineaţă, mă urcam în maşină (fericit că la Bucureşti am luat lecţii de parcare laterală pe dreapta) şi o porneam pe autostrăzilele , şoselele naţionale şi drumurile locale ale Normandiei.

Normandia e o provincie eminamente agricolă a Franţei.