Mi se plânge un amic: „Dom’le, de necrezut ce i s-a întâmplat lui Matei!” Matei, fecioru-său, tocmai s-a prezentat la bacalaureat. Băiat serios și muncitor, chiar tocilar, a citit ce era de citit pentru proba la limba și literatura română, ba, mai mult, taică-său l-a dus la teatru, să vadă „pe viu” comedia lui Caragiale „O scrisoare pierdută”. Avea presimțirea că, oricum ar fi formulat subiectul, va putea fi adus către cunoscutul text-model, la îndemâna și examinatorilor, și examinaților. Chiar așa a și fost: ce poate fi mai ușor decât descrierea relațiilor dintre personajele „Scrisorii”? Cu atât mai mult cu cât odrasla avea destul de proaspătă amintirea reprezentației de la Teatrul Național București, semnată ca regizor, în anul Caragiale, de popularul și inventivul Horațiu Mălăele. Numai că s-a ales cu teza plină de sublinieri… cu roșu. Cum-necum, după contestație, amicul a putut vedea teza. Un mare semn de întrebare împodobea paragraful cu referiri la un binecunoscut discurs rostit pe scenă de Tipătescu („după lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani…”). „Ba Cațavencu!” – a notat examinatorul pe marginea lucrării – „nu Tipătescu!”. Și i-a micșorat nota. Amicul ar vrea să i se permită contestarea contestației, fiindcă, în spectacolul de la Național, regizorul a hotărât să mute faimosul discurs al lui Cațavencu… în gura lui Tipătescu! Băiatul asta a văzut pe scena templului dramaturgiei românești, așa a scris. N-a știut nimic despre o scenă (I, actul II) care i-ar fi oferit argumente pentru demonstrația cerută de subiect, fiindcă din spectacol… lipsea pur și simplu episodul savuros al numărării voturilor (Trahanache-Farfuridi-Brânzovenescu), dar și monologul lui Pristanda, precum și alte „mărunțișuri” lejer repoziționate.
O altă „Scrisoare pierdută”, deci, cu relații între personaje modificate față de interpretarea tradițională de manual. Și t
