Mircea Sandu şi-a dorit mai mult să apară într-o lumină favorabilă decît să respecte doliul unei familii

Anunţul FRF, cum că oferă bilete la meci familiei băieţelului ucis de cîini, era îndeajuns de şocant în stupiditatea lui încît să mai suporte vreun adaos. Dar, în nota regulamentară a instituţiei conduse de Mircea Sandu, suplimentul de tupeu a venit, sub forma unui bileţel, intitulat: “Am vrut să aduc mîngîiere”. Adică, după ce s-a amestecat doar ca să se amestece, preşedintele Federaţiei se mai amestecă un pic şi îşi ia figura clasică, a impostorului neînţeles.

Spune că n-a vrut să jignească şi îşi cere scuze. Just. Scrisorica trebuia să se oprească aici. Restul explicaţiilor strică tot efectul oarecum decent al primelor rînduri. E greu să pozezi în ceea ce nu eşti: un funcţionar onest, perfect adaptat la normele şi la valorile unei societăţi civilizate. După ce ai fost prezent în viaţa comunităţii doar cît s-o iei la mişto, ca lider de stat în stat, s-o manipulezi ori s-o înfurii, e greu să ai atitudinile, exprimările, tonul potrivite. Nu avem destule dovezi să ne lămurim dacă FRF face eforturi în acest sens, dacă exersează compasiunea pentru ca într-o bună zi s-o şi practice.

Pe moment, judecînd după fapte şi comunicări în spaţiul public, Mircea Sandu, omul-federaţie, a comis un derapaj cît Casa Fotbalului de mare. Şi, în loc să-şi ceară scuze şi să tacă, găseşte de cuviinţă să-i acuze pe cei care l-au criticat. Gata cu sensibilitatea! Atacul e cea mai bună apărare, chiar şi cînd te aperi de propria grosolănie. Mircea Sandu îi numeşte pe criticii săi “minţi bolnave” şi precizează că mitocănia cu biletele la meci “a fost un gest spontan”. Fireşte că a fost spontan, nechibzuit, se vede de la o poştă că n-are în spate uzul raţiunii, ca să nu mai vorbim de bunul-simţ minimal. Spontaneitatea nu e o calitate aici şi nici reprezintă vreo garanţie