30 de grade la umbră la Paris, joi, 5 septembrie 2013, ora 17h30. Iţi trebuie plămâni buni ca să poţi striga, să fluieri, să te agiţi, să revendici. Bulevardul Suffren, de obicei neverosimil de liniştit pentru o metropolă, încă spart de şantierele verii, însoţeşte pe cîteva sute de metri masiva clădire a sediului UNESCO din capitala Franţei. Reţelele sociale au funcţionat, o dată în plus: vreo două sute de români - şi prieteni francezi – s-au strîns peste drum de UNESCO, exact în faţa intrării, pentru a protesta faţă de proiectul de exploatare a aurului de la Roşia Montana din România. Sunt în majoritate tineri, au pancarte şi o energie de invidiat în aerul fierbinte. Mulţi sunt îmbrăcaţi în negru – măcar un tricou sumbru– şi poartă drept emblemă o frunză stilizată, ca un munte verde care se scurge în oglinda roşie a unui adînc de lac. Pe o bancă, în mijlocul adulţilor zgomotoşi, cîţiva copii: unul citeşte benzi desenate, altul pocneşte două peturi, o fetiţă agită un steguleţ românesc. Pe carcasa unei maşini e desfăşurat un drapel mare, tricolor, cu stemă.

„Non à la cyanure”

„Non à la cyanure” interzice un slogan iar şoferii sau rarii pietoni francezi din zonă se dumiresc. „N. Manolescu?” interpelează un afiş larg, pe fond negru. Nicolae Manolescu este Ambasadorul României la Unesco. Cîteva tinere şi-au pus în decolteu o emblemă nature: vizibilă şi proaspătă, o frunză verde. „Cel mai scandalos în acest proiect este că nu se ţine cont de oameni” justifică o tînără, dintr-un grup de trei. Oamenii din zonă sunt expropriaţi. Într-un reportaj am văzut că locuitorii nu-şi doresc nici aur, nici bani, nici să plece de acolo.” Mă fac avocatul diavolului şi amintesc că şi pentru a construi autostrăzi e nevoie de exproprieri. Raţionamentul nu lasă de dorit: „Pentru un proiect de interes public e probabil necesar. Dar ce li se propune oamenilor din