Deşi jucătorii României nu şi-au pus în picioare opincile cu crampoane, cum au făcut înaintaşii lor, în 1919, când am jucat în deplasare, la Budapesta, ei au reuşit totuşi să-i bată categoric pe unguri. E drept că aseară, când le-am dat stingerea pe National Arena, nu le-am scos vecinilor noştri de la asfinţit şi şovinismul din cap, odată cu fotbalul, dar oricum, la ce scor de forfait le-am aplicat, puteau sta liniştiţi acasă, că tot aia era.

Aşa, s-au întors acasă şi fxxxx, şi cu banii (pe bilet) luaţi. Ne aşteaptă însă acum un meci şi mai greu, cu turcii, iar dacă pe unguri i-am tot bătut, şi la Posada, şi la Baia, şi la ei acasă, cu urmaşii lui Baiazid, în afară de victoriile de la Podul Înalt şi Plevna (aceasta din urmă obţinută cu largul concurs al arbitrilor ruşi), nu ne putem lăuda decât cu câteva remize chinuite, la Rovine sau Călugăreni. Totuşi, având în vedere că nici turcii nu mai sunt ce-au fost, iar mulţi dintre jucătorii lui Piţurcă s-au angajat ca lefegii la mari armate din Apus, ar fi posibil să le tragem osmanlâilor o papară de să ne ţină minte.

Nu trebuie să neglijăm însă condiţiile meteo şi terenul, factori de care şi alţi antrenori legendari, precum Mircea Basarab, Ştefan Muşatin, Mihai Pătraşcu sau Cornel Dinu au ţinut seamă. În plus, sunt necesare o serie de măsuri pentru a slăbi forţa combativă a ienicerilor sultantului Terim şi pe care, fiindcă suntem băieţi salon, i le oferim gratuit lui Piţurcă:

1. Imediat ce turcii aterizează pe Otopeni, trimitem asupra lor cohorte de cerşetori, care să se lălăie din toţi bojocii: „Aferim, efendi, trăi-ţi-ar famelia, dă şi mie un bacşiş, să mănâncă şi gura mea o merdenea!”. Dacă-i hărţuim bine astfel, turcii vor fi deja afectaţi psihic până să se urce în autocar.

2. Pe drumul de la aeroport la hotel, luptele de hărţuire continuă, în trafic, şoferii bucureşteni neavând altceva de făc