A fost odată un om tare sărman. Bietul de el avea un singur lucru bun, în afară de cinste: o vie cum nu se mai află, mănoasă şi de soi bun. O muncea cu dragă inimă el şi copiii lui şi cu ce scotea de pe urma ei le ajungea să-şi ţină zilele...

Vecinul lui, un mare bogătan, tare îl mai pizmuia pentru via asta ! Şi atâta se învenina că minunea aceea de vie nu-i a lui că, în cele din urmă, i-o luă cu sila.

Bietul sărac se duse să se plângă la stăpânire pentru nedreptatea care i se făcuse. Judecătorul îl chemă şi pe bogătan de faţă şi-l întrebă :

— De ce i-ai luat omului via?

— N-am luat nici o vie, via e a mea!

— Cum e a ta ? Poţi să dovedeşti asta?

— Păi mai bine decât aşa nici că se poate: via însăşi mărturiseşte că e a mea, zise bogătanul.

— Ei, asta-i! Ce tot îndrugi acolo? Că doar o vie nu poate vorbi!

— Da nu vă mai necăjiţi, domnule judecător, zise el miorlăindu-se şi fandosindu-se, de nu vă e cu supărare, veniţi cu mine şi veţi vedea ce n-aţi văzut: via mea vorbeşte!

— Dacă-i aşa, spuse judecătorul cu jumătate de gură, atunci am să vin mâine dimineaţă să văd cum stau lucrurile.

Ce făcu hrăpăreţul şi pizmăreţul de avut? Îl luă pe fiu-său peste noapte, îl îmbrăcă în blană de samur, ca pe un fecior de bogat ce se ţinea şi se duse cu el la vie, făcu acolo o groapă. Îl vârî în ea pe băiat şi-i spuse:

— Mâine dimineaţă, când o să venim aici şi o să întrebăm via : „A cui eşti ?” tu ai să răspunzi aşa, mai pe înfundate şi cu glasul mai gros ; „Sunt a bogatului”.

Şi aşa au făcut oamenii aceia cu inimă de câine, de puseră pentru totdeauna mâna pe via după care li se scurseseră ochii.

Bietul sărac, amărât, ca vai de el de marea nedreptate care i se făcuse — atât de amărât că, să-l fi înţepat cineva cu un ac, n-ar fi curs sânge din el ! — îşi întoarse privirea către ei şi blestemă din stră