În 1924, Enescu se află la San Francisco pentru a doua serie de concerte pe pământ american. În sală, un copil de doar 8 ani ascultă fermecat interpretarea maestrului.
Voiam să alerg în culise şi să stau în apropierea lui. Mi se părea că ar fi fost suficient, pentru ca fericirea mea din seara aceea să fie deplină, dar ştiam că părinţii nu-mi vor permite o asemenea îndrăzneală şi nu am spus nimic. Nu l-am uitat însă niciodată pe Enescu”. Băieţelul se numea Yehudi Menuhin. Un an mai târziu, cei doi se vor întâlni la Paris, ca urmare a insistenţelor părinţilor micului Yehudi, ce doreau să-l convingă pe Enescu să devină profesorul copilului lor.Într-o primă fază, acesta refuză, dar impresionat atât de talentul băiatului, cât şi de stăruinţele părinţilor, acceptă până la urmă să-l mediteze.
Chiar în acel an 1926, Enescu îl ia împreună cu familia pe Yehudi Menuhin în România, pentru a nu întrerupe studiul viorii, instrument la care copilul făcea progrese uimitoare: „La zece ani cânta Poemul lui Chausson ca şi când ar fi avut treizeci, şi nu numai ca un tehnician remarcabil, dar ca poet, cu o pasiune care-l împingea până aproape de transă” (George Enescu).
În 1927, Enescu întrerupe meditaţiile cu Menuhin, recomandându-i să continue cu Alfred Busch, pentru a putea să aprofundeze şi stilul clasic german.
Mărturii despre Enescu - Partea a V-a
Se vor regăsi în 1931, când vor relua colaborarea, timp în care violonistul american va scrie: „Am contractat o imensă datorie de recunoştinţă faţă de omul de caracter şi marele muzician care e George Enescu şi care mi-a transmis concepţia sa şi sentimentul său faţă de artă, sentiment profund şi rebel faţă de orice compromis”. Una din marile bucurii ale lui Enescu a fost până la sfârşitul vieţii să cânte împreună cu Menuhin, fie în calitate de pianist sau dirijor, fie formând un duo de viori, aşa cum s-a înt