Mult şi cu patimă a urît-o Regina Maria pe amanta fiului ei Carol! Atît de mult încît nici numele nu i-l scria în jurnal*. O numea indispusă „femeia aceea” sau „roşcata”, cînd o scandalizau veştile oricum proaste pe care le primea din străinătate despre renegatul principe. Iar gîndul că din cauza Elenei Lupescu Carol renunţase şi la familie şi la la moştenirea tronului o scotea din fire ori de câte ori îi venea în minte. Regina o socotea pe Elena Lupescu interesată, apucătoare, vulgară şi cu un caracter infect. Nu se înşela. În schimb nu accepta că viitorul Carol al II-lea putea fi atît de lipsit de scrupule şi de egoist pe cît îl arătau faptele. Începuse să-l dispreţuiască fiindcă îl credea lipsit de voinţă şi căzut în plasa amantei sale, nepriceput într-ale vieţii şi lipsit de spirit practic. În 1926, acest an al însemnărilor sale, cind primul ei născut dăduse moştenirea tronului pentru Elena Lupescu şi-şi luase numele oarecare de Caraman, Regina nici măcar nu şi-ar fi închipuit că viitorul rege putea fi un ins răzbunător şi un intrigant care-şi va folosi inteligenţa pentru a ruina sistemul politic din România. Suferă pentru el şi se întreabă dacă nu cumva ea era de vină pentru iresponsabilitatea lui fiindcă nu-l educase mai cu asprime şi nu-l însurase cu o scorpie care să pună şaua pe el. Totuşi regina care scrie atît de apăsat despre datorie simte la rîndul ei dorinţa să lase totul baltă şi să plece cînd i se pare că nu se mai bucură de dragostea supuşilor ca înainte şi cînd aude zvonurile să ea l-ar fi sacrificat pe Carol la îndemnul favoritului ei Barbu Ştirbei. Suferă şi pentru asta, dar decide că nu poate abandona totul, ca răspuns la nerecunoştinţa celorlalţi. Scrie zilnic în jurnal, primeşte audienţe merge prin ţară şi, în însemnări, îşi mai înţeapă regalul soţ cu mici observaţii răutăcioase despre inteligenţa şi despre preocupările lui. 1926 e