În fiecare an dispar în România peste 3000 de copii. De cei mai mulţi dintre ei nu aflaţi niciodată. Mass-media, cea care pozează zilele acestea într-o militantă înverşunată pentru dreptul la viaţă al copiilor, nu difuzează ştiri cu copii dispăruţi. Iar ei devin, astfel, invizibili". În plus, printr-un ordin intern al poliţiei, dispariţiile de minori sunt mediatizate doar după ce au trecut 48 de ore de la primirea sesizării. Adică, atunci când poliţia, care începe imediat căutările, constată că nu se poate descurca pe cont propriu. Cei mai mulţi copii, din fericire, sunt găsiţi în acest interval de timp. Însă lipsa de informare a opiniei publice ascunde amploarea şi gravitatea fenomenului. Iar oamenii nu realizează la ce riscuri îşi expun copiii, atunci când aceştia sunt lipsiţi de supraveghere...
A supraveghea
Am întâlnit explicaţii de genul: pe vremea mea, stăteam singur pe străzi, cu cheia de gât". Probabil că nu la o vârstă preşcolară, şi, oricum, acele vremuri sunt demult apuse. Nu ne putem creşte copiii din amintiri.
Există alte teorii, conform cărora copilul trebuie să se bucure de libertate, să zburde, nu să fie ţinut în lesă". De acord, numai că asta presupune şi riscuri, pe care trebuie să şi le asume părintele, nu copilul. Supravegherea unui copil nu înseamnă să-l ţii în lesă, ci să-i acorzi cu discernământ libertatea de care are nevoie, anticipând şi eliminând riscurile ce derivă din ea. Conform Dicţionarul Explicativ al limbii române, a supraveghea un copil" înseamnă a avea în pază; a lua sub ocrotire; a păzi; a proteja; a ocroti; a veghea; a apăra."
În cazul copiilor ce nu au împlinit vârsta de 7 ani, supravegherea trebuie să fie permanentă. Ei nu ştiu să se ferească singuri de pericole şi nici să respecte întocmai regulile impuse de adulţi. Adultul în grija cărora sunt trebuie să fie perma