Când a venit în România să protesteze împotriva eutanasierii câinilor comunitari de către primarul Traian Băsescu, fosta divă blondă Brigitte Bardot, era un „jeg”. În loc să stea liniştită într-un oraş cu climă blândă din Provence, să îşi ronţăie faima şi banii, a preferat s-o facă „pe umanista şi pe-a deşteapta”, adoptând ultimul rol din viaţa ei, cel de neînduplecată apărătoare a javrelor de pe maidanele Bucureştiului. În mod sigur, dacă nu ar fi existat intervenţia semi-sclerozatei actriţe franceze, destinul bucureştenilor ar fi fost cu totul altul. În matriţa lui nu ar mai fi încăput haite de câini jegoase, lătrături, spaimă şi muşcăturile dureroase ale câinilor agresivi. În mod sigur, Ionuţ, băieţelul de 4 ani, nu ar fi fost sfârtecat de câini, nu ar fi ajuns atât de repede la îngeri. Ar fi avut parte de un viitor pe care îl merita.

Problema câinilor fără stăpân a apărut o dată cu apariţia marilor oraşe. Comunităţile rurale nu au avut niciodată astfel de probleme, pentru că la ţară fiecare gospodar îşi leagă câinele în curte fără a-l abandona pe uliţa satului fără adăpost şi fără mâncare. În mod sigur, la începutul acestui trepidant mileniu III, găsim câini fără stăpân şi în unele comune mari, care nu reprezintă deocamdată o problemă de nerezolvat. Criza câinilor fără stăpân s-a acutizat în România, cu precădere la începutul anilor 2000, atunci când s-a constatat că prin oraşe circulă mult prea mulţi câini fără stăpân înfometaţi, care constituiau un pericol real pentru cetăţeni. În timpul guvernării PSD din perioada 2001-2004 au fost emise două acte normative care reglementau foarte clar rezolvarea existenţei nedorite a acestor câini în spaţiul public. Aceste două reglementări au fost: OUG nr. 155/2001, emisă de Guvernul României, aprobată cu Legea nr.227/2002, adoptată de Parlamentul României. Care era ideea de bază cuprinsă în acest