Acesta este un articol pe care, dacă mi-ar păsa doar de confortul personal, nu ar fi trebuit să-l fi scris! Asta deoarece sunt sceptic asupra efectului său educaţional, dar cu siguranţă va stârni şi/sau va îngroşa rândul neprietenilor mei. Ce mă îngrijorează nu este atât faptul că îmi voi stârni neprietenii – ei oricum au adesea cultul neadevărului prin cuvinte şi acţiuni şi m-am obişnuit deja -, ci că poate îmi voi pierde unii prieteni tineri valoroşi; mi-ar părea rău, dar dacă i-aş pierde înseamnă că nu merita să investim în prietenia noastră, valorile noastre fiind clar diferite. Aşadar, pentru stările mele de pleasant life şi good life, clar, nu trebuia scris. Există însă şi un meaningful life, care, pentru mine, contează mult mai mult: unele lucruri trebuie făcute fiindcă trebuie făcute, indiferent de consecinţe. Aceasta nu este o simplă sintagmă retorică, ci una care conţine un „trebuie” kantian, în chiar spiritul lui Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Adevărul este că mesajul acestui scurt articol l-am gândit mai demult, m-am apucat să-l scriu atunci, în funcţie de evoluţiile din mediul academic l-am lăsat baltă, l-am reluat de mai multe ori, iar acum iată-l, meaningful life răzbătând în final.
Despre ce este vorba?
Când s-a pus problema introducerii abilitării în România am fost şi eu consultat ca expert, prin prisma activităţilor şi experienţei mele în mediul academic. Abilitarea înseamnă a acorda dreptul de conducere de doctorat şi celor care nu sunt profesori universitari, dacă şi-au obţinut doctoratul şi îndeplinesc o serie de criterii academice. Colegii mei de atunci, care susţineau introducerea abilitării în România, ştiu că nu am fost de acord cu introducerea acestui mecanism în această formă, eu, cu supărările de rigoare pe care le-am generat atunci, argumentând că:
(1) Mecanismul de abilitare nu există
