Să se afle România de aproape 24 de ani în căutarea Şefului? După căderea comunismului şi a dictaturii aferente, românii rătăcesc în cău­tarea "stăpânului" pierdut? Şi, în această logică, să fi crezut că l-au găsit mai întâi în Iliescu "Salvatorul", plebiscitat cu 85% din voturi la alegerile din 20 mai 1990, iar mai apoi în Băses­cu? Iar acum, la sfârşit de mandat, să se afle în căutarea succesorului? A adevăratului "Şef"? Pentru mulţi - şi, din păcate, cam toţi politicienii cred asta - e un fel de adevăr absolut, public nerostit: românii nu ştiu decât de stăpân.

Dar comunismul nu era expresia unei dictaturi personalizate, ci a uneia instituţionalizate. Instituţionalizarea a şi fost motivul rezis­tenţei de aproape opt decenii a comunismului sovietic şi derivatelor sale est europene (în alte părţi - China, Cuba, Coreea de Nord - acesta rezistă încă, în Coreea de Nord chiar şi fără vreo schimbare de direcţie). Aşa că la noi nici Gheorghe Gheorghiu-Dej, nici Nicolae Ceauşescu nu erau "carismatici" sau "predestinaţi"; erau şefii formali şi candidaţii victorioşi ai luptei interne din cadrul partidului unic. Iar aşa zisa lor vocaţie politică era o consecinţă a cunoaşterii vieţii de partid. Mai târziu, Ion Iliescu (care a folosit cu moderaţie tocmai această "ştiinţă" pentru a se impune în faţa unei "partide" neomogene) sau Traian Băsescu (care s-a impus cu agresivitate ca "lider" salvator mai întâi în partid, apoi în "stat") au folosit această formulă pentru a se impune. Pentru Ion Iliescu, navigarea cu dexteritate între diferitele grupări din FSN iar mai târziu din PDSR a fost calea de a reuşi prin "consens" lăsând astfel câmp liber construcţiei neomogene a ceea ce a devenit PSD-ul de astăzi. Pentru Adrian Năstase, în schimb, încercarea de a prelua, în vara anului 2004, conducerea partidului împotriva "baronilor" nesupuşi a fost dezastruoasă: eşecul la prezidenţiale