Undeva pe un deluşor de pe vârful căruia se poate vedea lacul Geneva şi vârful Mont Blanc trăia un maidanez negru ca tăciunele. Cum a ajuns el maidanez, dacă era de familie bună, un pârlit sau un căţel din clasa de mijloc, povestea nu ne spune.
Ce ştim este că acolo pe vârful dealului a nimerit printre picioarele prietenului meu Michel. Ce mai tura-vura, amicul l-a adoptat. I-a făcut toate cele de trebuinţă: tratamente, acte, buletin, paşaport. Io fi deschis şi un cont la bancă, probabil. Căţelul botezat cu un nume simplu şi popular, Jean, s-a dovedit a fi un metis sociabil şi vesel care s-a împrietenit repede cu ceilalţi trei căţei care vieţuiau deja în curtea casei lui Michel. Părea că cei patru vor lătra fericiţi până la adânci bătrâneţi, căci povestea se petrece în Elveţia, unde se ştie că lumea, atât cea pe două picioare cât şi cea pe patru, trăieşte foarte bine. Dar n-a fost să fie aşa...
Într-o bună zi, (de fapt n-a fost deloc bună, după cum se va vedea) o pisică teribilistă s-a suit pe gardul proprietăţii lui Michel. Din inocenţă, curaj sau inconştienţă a aterizat, aşa cum numai pisicile pot să aterizeze, pe toate lăbuţele deodată, drept în mijlocul curţii. Tânărul Jean, deşi rezident elveţian, nu a rămas neutru la apariţia mâţei în propria ogradă. A făcut un salt scurt şi până să zică pisica "miau" i-a compostat un picior sau coada, nu mai ştiu exact. Nimic mai... natural sau banal am putea spune.
Un căţel prinde o pisică şi-o căpăceşte. O chestie valabilă de când lumea. Dar nu şi în Elveţia. Nu ştim dacă Jean ar fi vrut să-i producă felinei şi mai mult deranj pentru că a intervenit, providenţial, amicul Michel care a recunoscut-o pe Simone. Era pisica unei vecine. Prietenul meu a luat pisica tocmai compostată şi s-a dus glonţ la vecină. După o serie de leşinuri (îmi închipui eu) vecina şi-a revenit din şoc, a luat fiinţa adorată şi, tot glon
