Se întâmplă rareori ca meciurile memorabile, precum a fost cel din Australia, să primească o continuare pe măsură. Nole și Stan au făcut exact asta: o capodoperă de patru ore turnată după chipul și asemănarea primeia, poate doar cu mici (spre insesizabile) diferențe calitivate. Ca niște regizori care au găsit rețeta succesului la public și nu se grăbesc să renunțe prea ușor la ea, cei doi au urmat cu fidelitate rețeta primului blockbuster: au respectat scenariul și, bineînțeles, distribuția, au picantat replicile, au venit cu intrigi noi (accidentarea, nervii), au mai umblat un pic la suspansul acțiunii, ba chiar au mai adăugat un capitol nou și foarte inspirat (game-ul din setul cinci). Doar luminile, costumele și decorul au fost schimbate cu totul. Finalul, în schimb, a fost același - în dulcele stil hollywoodian, un pic previzibil. Rezultatul? Succes de casă garantat. Dacă Australia a fost un film memorabil primit cu aclamații de către critici, US Open a însemnat un sequel pe măsură, care va fi nominalizat cu siguranță la Oscarurile tenisului în 2013. De altfel, coproducția Serbia - Elveția nu e la primul rezultat de o asemenea grandoare în ultimii ani și, cel mai probabil, nici la ultimul, atâta doar că în sezonul acesta s-a schimbat regizorul din partea elvețiană.

Se spune adesea despre game-urile lungi, complicate, cu multe egalități și răsturnări de situație, game-uri care se întâmplă invariabil în momente-cheie ale meciurilor, că jucătorul care le câștigă va câștiga și meciul. E lesne de înțeles logica unei astfel de construcții, însă de foarte multe ori ea nu se dovedește a fi altceva decât un clișeu foarte uzitat. E cazul deja faimosului game jucat la începutul setului decisiv, un fel de film în film, cu propriul lui scenariu: după 20 de minute de dramă și întorsături de situație care ar merita un review separat, Wawrinka a câștigat game