După șapte zile de ocupat piețe, universități, pagini de Facebook și, în principiu, cam orice se poate ocupa din București, manifestanții anti-RMGC s-au decis să mărșăluiască pașnic prin Capitală. Cine credea că au obosit se-nșeală amarnic. Iepurașul Duracell e mic copil pe lângă bucureștenii care se plimbă chiar acum pe bulevard strigând frenetic pentru salvarea Roșiei Montane.
Până să scriu articolul ăsta, am mers alături de ei de la Piața Victoriei până la Obor. Mă dor picioarele, mi-e sete și-mi vine să merg la WC. Sunt convins că nu sunt singurul, dar nu văd pe nimeni să se oprească. Nu știu cui i-a venit ideea creață să-i numească pe protestatari, „drogați”, dar e clar că persoana respectivă n-a ars-o niciodată pe narcotice. E prea greu să „dai din sticlă”, să strigi și să mergi pe jos kilometri întregi, când vezi pitici sau „uite ce mișto e stâlpu’ ăsta, frate!”. Oamenii ăștia sunt mai cu capul pe umeri decât cei care stau în casă și se uită la Antena 3.
Pe drum, am văzut bunicuțe care ieșeau pe trotuar cu priviri care-mi spuneau că urmează să le facă scandal celor circa zece mii de manifestanți că le-au deranjat de la telenovelă. Când colo, babele ridicau pumnul sus și începeau să strige alături de protestatari ca niște Che Guevara în capot. Am văzut oameni la geam fluturând steagul României în uralele contestatarilor RMGC. Am văzut fotografi și camermani cocoțați pe pubele, garduri, cu fețe uimite de numărul mare de persoane prezente la marș. Am văzut, la fiecare bloc, balcoane pline pe oameni care filmau mulțimea cu orice aveau la îndemână. Am văzut mașini care claxonau odată cu ritmul deja faimoasei lozinci „Uniți salvăm Roșia Montană”.
Apropo de sloganuri, sunt atât de mulți oameni încât găsești un reprezentant din orice strat al societății. Bannere cu steagul româniei, „puie monta”, „salvați proprietatea
