Pentru noi românii, premiera absolută live a fost aseară, în cea de-a 21 ediţie a Festivalului Enescu, una cu adevărat originală, un Gurrelieder cu emoţii şi năbădăi, spre ţinere de minte.
De la bun început, cred că povestea fantastică a Cântecelor din Gurre, pusă pe muzică în 1901 de Arnold Schoenberg rivalizează prin amploare şi subiect cu ecranizarea epicului Games of Trones, imaginat de britanicul George RR Martin. Legenda regelui danez Waldemar, demnă dacă nu de o serie tv, măcar de un lung metraj, are toate ingredientele unui fantasy care să aducă audienţă globală şi să-şi cucerească, dacă nu chiar traumatizeze privitorii : iubire, trădare, adulter, lupte pentru putere, mult sex, moarte, răzbunare, spirite, păduri vrăjite şi morţi vii, şi chiar un balaur urlător cu limbă roşie care ar face de ruşine trio-ul dragonilor mici şi stângaci ai ignifugei Daenerys Targarien. Dacă nu şi ceva în plus, o muzică de departe cu mult peste soundtrack-ul serialului produs de HBO.
O muzică pe care Schoenberg o orchestrează definitiv în 1911, într-o etapă a vieţii în care nu semnase încă pactul cu diavolul atonalismului, şi care e tributară, în mod egal, lui Richard Strauss, Mahler şi Wagner. Tânărul Arnold începuse partitura la doar 26 de ani şi avea să migălească la ea, cu tot cu orchestraţie, vreo opt ani pe de-a-ntregul, finalul virând eliberator şi premonitoriu din braţele postromantismului către Pierrot lunaire, atonalism şi sprechgesang. Prima audiţie avea loc acum 100 de ani, la Viena, sub bagheta dirijorului Franck Schrecker, impresionanta cantată care durează peste 120 de minute bucurându-se de atunci de înregistrări celebre (Leopold Stokowsky & Philadelphia Orchestra - RCA 1932, Seiji Ozawa & Boston Symphony Orchestra – Philips 1979, Riccardo Chailly & RSO Berlin – Decca 1990, Zubin Mehta & The Israel Philarmonic Orchestra – Helicon Classics, 2011 şi nu în
