Dacă nu vă place ceva în muzica secolului XX, să ştiţi că el e de vină: Arnold Schoenberg. A fost, fără îndoială, un compozitor foarte bun (”Gurrelieder” e cea mai bună dovadă!), dar nu în asta a constat arta lui. Cam ca Picasso, care desena şi picta excepţional, dar nu despre asta era pictura lui sau cam ca Brâncuşi, care şlefuia aproape neverosimil, dar nu despre asta este vorba în sculptura lui.

Schoenberg a spart regulile muzicii (sigur, o mai făcuseră şi alţii înaintea lui, dar nu atît de decisiv, atît de radical şi cu atîta influenţă), a distrus pentru totdeauna prestigiul liniei melodice, a injectat sunetul cu expresionism şi a abstractizat relaţia dintre note pînă la a o considera o convenţie care poate fi oricînd şi de oricine revizuită. Vi s-a întîmplat să mergeţi la concerte unde să ascultaţi ceva numit ”muzica contemporană” şi nu v-a plăcut deloc pentru că ”lipsea melodia” şi totul părea de o incoerenţă imposibil de suportat? Vi s-a întîmplat să ascultaţi muzică compusă în secolul al XX-lea din care să nu reţineţi nimic pentru că nimic nu poate fi fredonat după concert? Vi s-a întîmplat să vă enervaţi pe compozitorii secolului XX pentru că sînt prea liberi şi par mereau ”experimentalişti”, pare că se străduiesc mult să caute muzica şi nu sună deloc inspiraţi? Ei bine, toate astea se întîmplă din cauz acestui om: Arnold Schoenberg. Influenţa lui a fost imensă şi ceea ce a făcut el în muzică merită pe deplin cuvîntul ”revoluţie”. Că ne place ori nu, asta e o altă discuţie, dar că revoluţia Schoneberg a avut loc, asta e indiscutabil.

Totuşi, opulenta cantată ”Gurrelieder” (”Cîntece despre Gurre”) nu este deloc revoluţionară. Este o creaţie post-romantică, care musteşte de wagnerism şi e perfect contemporană cu naşterea simfonismului mahlerian. Cînd Schoenberg lucra la ”Gurrelieder” (1901-1903) ceva fundamental se schimba în lume fără ca lumea să-