Gata, i-am bătut pe unguri, le-am arătat noi lor! Iată concluzia unei lungi zile de vineri, când întreaga mass-media, reţelele de socializare şi diverse grupuri de interese au pregătit o ţară întreagă ca şi pentru un previzibil şi aşteptat război, de al cărui rezultat ar fi depins, parcă, viitorul nostru ca neam.
Am asistat, siderat pe alocuri, la un val de mizerii aruncate cu generozitate împotriva vecinilor noştri de la Apus, în care tacticile şi statisticile fotbalistice erau amestecate cu Tratatul de la Trianon, alături de aprecieri deşănţate la adresa „băieţilor noştri” – fie cei care urmau să intre pe teren, fie cei care aveau să-i susţină de pe margine ori din faţa micilor ecrane – în antiteză cu „calităţile negative” ale adversarilor.
Bineînţeles, chiar şi suporterii maghiari care au provocat tulburările de dinaintea meciului erau beţi toţi, în timp ce despre golanii autohtoni care au băgat în spital doi jandarmi s-a pomenit aşa, în treacăt, deşi, cu siguranţă, aceştia din urmă erau nişte îngeraşi gata de împărtăşanie, nebăuţi-nemâncaţi, care au avut, şi ei, săracii!, o mică scăpare, luaţi de valul patriotismului.
Bun, i-am bătut pe maghiari. Şi? Bravo lor, jucătorilor, selecţionerului, spectatorilor care au susţinut echipa. Şi, mai departe?
Timp de o zi, reportajele cu ultraşi maghiari sau români, cu întâmplările din Capitală legate de meci, împreună cu evenimentele şi comentariile de după, au eclipsat protestele contra exploatării de la Roşia Montană, dar şi pe cele pro ori conta eutanasierii câinilor vagabonzi. Clasa politică şi toţi cei implicaţi, pe faţă sau mai prin adâncuri, în aceste poveşti, au avut, timp de o zi, răgazul să spere că aceste subiecte vor trece pe planul secund sau vor fi uitate.
Victoria împotriva selecţionatei de fotbal a Ungariei nu va face uitată drama familiei bucureştene care şi-a pierdut co
